Fără să am un motiv anume anul ăsta m-am cam plictisit. Trotuarul şi bordura şi trecerile de pietoni din Bucureşti au devenit uşor uşor nişte vedenii mult prea obişnuite şi nu mai trezesc în mine nicidecum pasiunea trăită după câte se pare cu mult prea mult timp în urmă. Ne împărtăşeam secrete, schimbam umbre ... hmm câte umbre am mai schimbat noi şi ce mult ne-a plăcut. Uşor descumpănit constat că pierderea unei cunoştinţe atât de vechi nu mă întristează atât cât aş fi vrut. Chiar şi acum, mergând pe alea cu tei din faţa facultăţii, ocolind frunzele căzute şi parfumul lor dulce înecăcios, nu mai caut ca odinioară oglinzile de apă lăsate în gropile din obrazul de asfalt, nu mai am nevoie să mai privesc în ele. Curiozitatea, pot să spun ca a dispărut. Dar presuspun că asta e soarta tuturor lucrurilor, abţibildul să fie dezlipit, sâmburii să fie îngropaţi, sticla să se răstoarne şi lichidul să curgă, copiii să crească ... o mişcare de creştere şi transformare atât de minuţioasă şi de atentă încât chiar nu cred să aibă nevoie de nici un fel de dirijor. Se descurcă ea ... Şi totuşi, dintre sutele de porumbei ce au mâncat din acoperişul clădirii centrale ca să-şi cuibărească ouăle în loc ascuns, mă aşteptam să văd zi de zi câte unul prins de asfalt. Ori ei nu s-au lăsat, ori pe el nu l-au interesat de loc nişte înaripate, cert este că o asemenea vedere mi-a fost refuzată până astăzi. Acum în ceasul despărţirii noastre, vechiul meu prieten îmi face un cadou. Dacă aş fi ştiut din timp aş fi învăţat să privesc, să mă bucur de culori, să-i savurez fizionomia contorsionată atât de dureros asemeni unui pahar cu vin sec într-o noapte de matoleală. Buchetul este aromat, textura este fragedă, râncedă tocmai bună pentru un porumbel mort.
Cei câţiva nori rămaşi în toropeala amiezii au plecat şi simt că mă pierd în albastrul înecat până la urechi într-un galben fierbinte. O boare moale îmi mângâie pielea şi fiecare nerv se înfioară, se răsuceşte şi se excită ca arcuşul unei viori în alunecarea ei melodioasă. Îmi spun că ziua asta a mai fost o dată. Era şi atunci ca şi acum vară iar liniştea aceea în care încă nu am ajuns să cred era ruptă în milioane de cioburi strălucitoare de insectele ce colcăiau în grădina din spatele casei. Timpul nu trecea, de fapt când aveam cinci ani timpul nu fusese încă inventat. Era zi şi era noapte. Era ai voie şi nu ai voie. Iar între toate astea stăteam eu pendulând ca toţi copiii cuminţi între starea de veghe şi cea de somn. De cele mai multe ori însă dormeam căci aşa m-am născut şi nu ştiam să fac şi altceva. De fapt nici măcar nu îmi puteam închipui că aş fi putut face şi altceva. Eram o copie fidelă a unor oameni, o reproducere mulţumitoare ce le confirma părinţilor în cauză, că produsul final este conform cu schiţa. Prevăzut cu funcţii de băut apă şi respirat aer, vara din anul 1980 m-a găsit pitit după casa bătrânească a bunicilor din partea mamei, antrenat ca de obicei în dialoguri cu tufele de scaieţi ce creşteau în fiecare zi supărător de mult. Ne încingeam la discuţii şi seara când ajungeam acasă îi spuneam bunicului că atunci când voi fi mare aş vrea să fiu un ciulin. Râdea şi nu mă credea. Dar era adevărat. Tufa aia ce creştea lângă dudul cel mare de după gardul ţaţei Gherghina nu avea nimic din afectarea celorlalţi şi vorbea cu mine de la egal la egal, aşa ca de la plantă la plantă. Eram amândoi verzi, el, ciulinul, ceva mai mult decât mine şi bineînţeles cu o nuanţă infinit mai curată. Amorezat deci de scaiete, visam în unele nopţi cum îmi cosea mama din ciulinii lui o pelerină şi îmbrăcat cu ea mă îndreptam către uşă, mă opream în prag şi de acolo vedeam curtea şi strada şi piaţa din spatele şcolii şi cum de la mic la mare totul era rupt în două. Sub lumina palidă a felinarelor cu toţii îşi purtau bătrâneţea şi tinereţea într-o singură carne prinsă la mijloc cu câte un nasture ciulin rupt pe semne din tufa mea. Dar nu erau cusuţi deloc bine şi priveam cu groază cum din marginile ruginite pierdeau la fiecare pas câte o bucată din ei. Înghiţeam cu greu aerul având gura uscată, lividă de teama de a merge mai departe. Oare mă vor sfâşia? Or să vrea să muşte din mine? Mă împiedicam în gândurile astea ca într-o pădure de liane lipicioase ce se înfăşurau în jurul gleznelor şi nu le mai dădeau drumul. Ce nebunie ! negura nopţii trecea prin mine ! ...mai subţire decât aerul, mult mai uşor decât fumul de ţigară, în mantia mea căptuşită în spinii atât de dragi mie, mă ştergeam din lume şi încet, aproape fără motiv mă agăţam de câte un gând ce se rătăcea din ochiul vre-uneia dintre fiinţele înjumătăţite. Mergeam aşa de departe dar nu destul se pare pentru că orice aş fi făcut, oricât de mult m-aş fi ascuns, mama mă găsea şi mă aducea înapoi acasă. Cu mantia ruptă...
În spatele casei deci, pe după magazia veche ce stătea să cadă peste orice amărât fără a face nici un fel de diferenţă, scuipând seminţe până ce gropile săpate în carne cu lopeţi de sare colţuroasă mă usturau, se umflau şi mă obligau într-un fel să mă opresc. Dacă la oraş eram copil cuminte, la ţară, mâncând seminţe şi udând pământul cu o ploaie de coji uscate, mă simţeam ceva mai bărbat. Altfel îmi stătea cu mâinile în buznarele de la pantaloni, scoţând tacticos, la fel ca şi Viorel, băiatul lui nenea Turcu, sămânţă după sămânţă, îngânând fiecare cuvânt pentru că îmi era imposibil să articulez ceva având gura plină cu salivă. Viorel era mai mare şi ai lui îl lăsau să plece singur pe deal, să meargă la gârla de la Dumbrăveni, îl trimeteau chiar şi la bere. Mă lua şi pe mine câteodată cu el. De Duminica Tomii a venit la poartă şi m-a întrebat dacă am râme. Am luat un borcan şi am mers să căutăm în groapa cu bălegar de la porci. Pe la 8 eram deja în deal, la baraj, cu undiţele aruncate, privind ca doi şoimi înfometaţi fiecare unduire a plutelor. Pe apă gâzele patinau urmărind câte o rază mai mică de soare, în spatele nostru porumbii erau înalţi, mândrii şi deosebit de aroganţi cu şomoioagele lor de mătase alb-roşiatică în piept. Frumoşi! Pe malul celălalt, două berze scotocind noroiul căutând broaşte ... şi toţi peştii din baraj !! Viorel era supărat şi înjura aşa cum băieţii mari înjură. Îl ascultam şi eram furios că inima mea nici nu îndrăznea să caute aşa vorbe. Ce să-i faci, eu eram băiat cuminte. Cu precizia unui vânător înnăscut, Viorel întinse firul de al cărui capăt stătea prins în sfârşit un peşte. Nu era mare dar se zbătea aşa de tare încât de frică să nu îl pierdem am intrat în apă până la brâu şi l-am prins cu plasa. Acul era bine înfipt în buza de sus, nici urmă de sânge doar gura căscată gata să plesnească. Trebuia să-l pun în minciog şi apoi la loc în apă. Trebuia... dar peştele stătea cuminte la mine în palmă, lipăind când şi când cu câte o unduire din ce în ce mai slabă din coadă. Viorel m-a întrebat ceva de cutia cu ace şi de acolo nu mai ştiu. Gâtul mă strângea şi aveam senzaţia că se subţiase şi era la fel de mic ca cel de la sticla de vin de 2l. Dinţii şi măselele se apăsau ca turbaţii unii peste alţii, scrâşnind ascuţit, eliberând în gură un miros de cald şi mucegai. Sub piele, încercând să se elibereze, ticăitul sângelui ce îşi făcea loc prin tâmple începuse deja să numere înapoi. Deschideam ochii la fel de mari ca şi gura peştelui căutând un colac de salvare. Orice, nu conta! Întrebări, rugăminţi, învoieli şi încă o dată rugăminţi... ciulinul cel verde era şi acum mult mai mare decât mine... scârbit am aruncat peştele în minciog gândindu-mă doar că în puţin timp, fără ca acesta să ştie un cuţit de bucătărie îi va mângâia pântecele iar apa, ei bine nu avea să o mai guste niciodată!
În sertarul de la birou, sub dicţionarul francez-român varianta de buzunar am două poze. Una e din armată: trei capete ţuguiate, obraji supţi şi uniforme spoite în strat gros de praf. Trei feţe ce au zâmbit cât au stat la poză şi care mai apoi au fumat, au fost prinşi de plutonier şi nu au mai primit pachete de acasă tot restul anului. Cealaltă: un decupaj dintr-un ziar vechi unde pe o hârtie maronită, roasă în colţuri, doi copii privesc omul cu piele albă de peşte pe care tocmai l-au pescuit din lac. Băiatul cel mare plânge, cel mic însă asteapta liniştit să plece acasă, acoperit din cap în picioare în ciulini proaspăt culesi. Deasupra tuturor un stol de porumbei.
