Clubul maratonistelor

              Femeile ştiu să alerge cel mai bine. Nu cel mai repede neapărat, dar cel mai bine cu siguranţă. E un apanaj al lor ce le permite în mod natural să topească realitatea şi să o toarne într-o formă cu mult mai potrivită, fără logică bineînteles dar până  la urmă o copie fidelă a artistului. Hava alerga acum de o anumită vârstă pe care nu are rost să o spun căci ştim deja cu toţii despre care este vorba. Trezită cu noaptea-n cap de o nălucă a Havei din viitor, Hava cea din prezent sări cu paşi mari din pat, îşi înfipse din mers picioarele într-o pereche de pantaloni sport culoarea gri şoarece şi pornind cronometrul trânti uşa în urma ei. Afară era rece şi drumul bine asfaltat, mai lucios şi mai curat decât orice altă mobilă  lustruită cu îndârjire de una dintre sutele de gospodine model din cartierul vechi. Drumul era unul şi acelaşi. Un zig zag monoton şi previzibil în jurul unui lac artificial ce purta resemnat tatuajele grătarelor de duminică într-o piele de iarbă tunsă exact la 3 cm. Ea nu făcea jogging şi totuşi dacă era să facă un calcul rapid al kilometrilor parcurşi se strângeau în mod absolut ciudat destul de mulţi. Ieşea cu tălpile goale în pietrişul din spatele garajului de un alb implacabil şi de acolo numai pe ciment, pentru viteză, lăsând în urmă o umbră ce aşa cum constata şi ea devenise tot mai adaptată la cursele pe distanţă mare.

             Un credincios adevărat se roagă în picioare; aleargă înmuiat în patima sudoripară ce îl cuprinde atunci când zeul lui i se întinde la picioare asemeni unui sarpe şi îl îmbie metru cu metru să-l calce, să-şi lase în urmă umbra şi să creadă ...  să creadă ... Cucernice, tălpile Havei se rugau, când dreapta, când stânga, cu sete şi beţie în timp ce pielea moale ... şi călcâiul şi degetele ... îngenuncheau în praful cu model de patrafir de pe drumul cu două benzi pe fiecare direcţie de mers. Abdomenul încordat, umerii traşi, spatele drept, Hava şi umbra ei ce se împiedica şi se încurca la nesfârşit în crengile copacilor crescute la fel de frumos pe ciment ca şi în pământ, îşi făceau loc prin liniştea ceasului ce bătea de 6 şi nu păreau că mai sunt în stare să se oprească. Asemeni cailor sălbatici ce se pierd într-o goană nebună, într-o viteză nebună pe care doar ei şi copitele lor  obosite, vopsite în praf copt de soare şi vreme o pot întelege; asemeni unei creaturi mitice născută din oameni şi fantasmele ce îi răscolesc si îi muşcă în miez de noapte, Hava îşi ştia bine patul şi perna din care a fugit. Căci trebuia să fugă. Cu ce altceva să stingă spuma aceea fierbinte ce îi creştea în piept şi se revărsa în valuri până ce îi inunda corpul şi o paraliza cu o expresie de groază mută întipărită pe faţă. În clipele acelea marea de aer încă nebăută, marea aceea închisă în afara zidurilor o salva înnecând-o în adâncimea ei, amestecând-o prin lume şi apă, ştergându-i urmele, cernându-le în sare albă, luciosă, primitoare.... spaţiu gol în care sufletul ei putea să crească aripi şi rădăcini ... să trăiască ....

               Îmbărbătată de priveliştea unei străzi adormite, fără hurduit de maşini şi fiare, Hava grăbi pasul şi în puţin timp trecea deja prin faţa unei clădiri vechi destul de simplă şi absolut butucănos înfiptă între răzoare întregi de căsuţe model, aşezate ordonat de locatarii lor la fel de ordonaţi. Ferestre prea mici, pereţi prea vechi, uşă prea crăpată, cioburi prea împrăştiate pe aleea îngustă astupată în frunze mari de nuc ... şi totuşi... Cum e sunetul ăla ...?... când se rupe ceva, când lăsăm o bucată din noi, tăiată, sângerândă, privind neputincioasă cum făcătorul ei o părăseşte într-o lume în care tot ce are de făcut, tot ce poate cu adevărat să facă este sa moară? Câteodată e un ţiuit lung, continuu, cu fluctuaţii, modelând timpanul ca şi când ar fi o plastilină moale în mâna unui copil. Iar alteori este doar o bătaie, urmată de alte bătăi ce lovesc cu pumnul în vene şi capilare până ce sângele din ele se mişcă şi el tot în ritmul acela puternic sacadat cu reflexii spontane în tâmple...sau ca acum, o secundă de linişte curată, spălată bine şi atârnată pe o sârmă cu faţa la soare. Doar o clipă ... ca un clopot de sticlă fără aer deci fără sunet ... un clopot care să te acopere şi să te învelească într-o crustă ca într-o carapace ce treptat o să se usuce şi o să te închidă sigur şi definitiv în ea ... de ar fi atăt de simplu ... gândi Hava...un stol de porumbei treceau pe desupra ei. Purtate de vânt, aripile lor păreau să se întindă pe mii de  kilometrii. Pene cenusii şi albe, pene vii ce privesc lumea din cel mai înalt albastru fără a emite ipoteze stilistice, fără a se lamenta de gunoaie şi gropi pline de ele, doar o privire de sus, unde noi suntem mici şi ele, aripile sunt uriaşii. Totul este simplu atâta timp cât renunţi la ideea de a înţelege, de a fi pe deplin într-o circulaţie sangvină cu lumea şi toţi bolovanii pe care îi naşte, lepadându-i continuu asupra unor conştiinţe schelet de care carnea adevărului nu se poate prinde. Totul este simplu dacă întorci privirea, închizi ochii şi te priveşti în oglindă...

               Încă doi paşi şi toată lumea aceea de care fugea o prindea deja din urmă. O femeie, încă una, încă una ... uşi deschise şi închise la loc, tălpi clipocind pe betonul rece un mesaj ca pentru o telegrafistă. Şi Doamne ce mai răsunau toate acele voci în mintea ei. O întreagă reţea de neuroni ce se cosea între toate acele femei şi totul trecea ca dintr-un vas de apă într-un alt vas de apă şi în loc să cureţe sau să curgă într-o altă formă nu făcea decât să tulbure vasul şi toată fiinţa aceea fragilă şi moale pe care o conţinea. Un roi de cuvinte şi litere şterse alternau ca nişte holograme în pielea oraşului ce începea să se trezească de dimineaţă. Însă Hava nu putea să le dea sens ... alerga gâfâind cu mâinile larg întinse după ele încercând neputincioasă să le prindă iar în ea. Oxigenul gros ca de smoală îi umplea încet plămânii şi ca un clei ce se întărea cu fiecare respiraţie îi prindea din nou gura într-un strigăt tăcut. 

-          Toate femeile astea nu au feţe ! Nici una! De ce ?

 .... femeile fără chip erau acolo, din ce în ce mai aproape cuprinse din toate părţile de o mare de alb în care cartierul prindea în sfârşit culoare ..... grădina cu masa din lemn masiv şi scaune ca pentru masa de dumincă. Muzică şi pahare ciocnite, clinchete subţiri şi vesele, niciodată timide, niciodată prea puţine ... şi spatele lui pe care nu se mai sătura să îl privească. Toată căldura lui ce pulsa în trupul ei ca şi când ar apăsa uşor pe clapele unui pian. Simţindu-i privirea se întoarce. O priveşte. E tăcut şi braţele lui nu vor să o cuibărească în ele. Nu sunt acolo. Îl doare ... zâmbetul se schimonoseşte în ţipăt, pieptul acoperit de palmele vineţii ce îl împresoară şi îl trag înapoi. Albastrul sângerează, roşul devine un şuvoi din care gâlgâie pe neaşteptate viaţa ...

             Maratonistele s-au oprit. În faţa lor aşa cum a fost de la început, Hava împleticindu-se în picioarele ce abia îi mai puteau susţine greutatea. O peliculă trasparentă şi fierbinte îi săgeta pupilele. Casa lor avea cele mai frumoase ferestre, acum ele dormeau în cioburi. Gardul era proaspăt vopsit în fiecare primăvară pentru că el ştia că asta o face fericită. Lemnul a putrezit rumegând cu mai multă poftă urmele lăsate de pensula lui. Hava se privea acum în chipul maratonistelor ca şi cum ar fi fost oglinda cea adevărată. Dar oglinzile se sparg!  Maşinile, claxoanele asurzitoare ale  orăşenilor plecaţi pe drumul furnicarului spărgeau pe rând  fiecare maratonistă în fire de praf  ce se pierdeau până să atingă pământul....

            Pe ecranul cronometrului pâlpâia insistent  o serie de numere codate în rosu ... s-a terminat bateria. Hava ridică privirea către norii ce se adunau afară. Astăzi nu o să alerge.