Matrioşka

Experimentele au inceput inca din prima zi. De fapt nu era zi, Dumnezeu nu vinde oameni ziua. Era trecut de miezul noptii pentru ca imi aduc aminte ca ma uitam prin acoperisul ruginit, burdusit de gauri si incercam sa numar picaturile ce scapau printre ele si cadeau flamande peste noi. Aerul era gros si il trageam cu greu in plamani in timp ce in jurul meu murmurul cersetor al mamelor ma strangea de grumaz cu o mana de gheata si ma inneca in el. Atunci am inchis ochii, am prins-o de mana pe Mariam si incet, doar noi doua eram din nou acasa, in camera noastra, cu Strauss si Dunarea albastra. Mariam era cu 2 ani mai mica decat mine dar pentru restul lumii ea era sora mai mare. Zambind, intotdeauna zambind pasea cu nefireasca siguranta si curiozitate pe un pamant care parca ii dadu-se viata intocmai ca ea sa-l descopere si sa-i spuna ca este frumos. Eu la fereastra, ea si un print imaginar faceau reverente si apoi se imbratisau tremurand in pasi de vals pe carpeta din mijlocul camerei. Se potrivesc, gandeam eu. Dar Strauss si-a uitat partitura si peretii au inceput sa se cojeasca si sa se contorsioneze transpirand broboane de fum cu gust de oase. Trenul a oprit in gara si eu am visat ultimul vis: Imparatul s-a trezit din somn si suparat pe curtenii sai ca nu l-au invitat l-a vals i-a transformat in statui. Eram cu totii statui de teracota, priveam intrebatori focul si cuptoarele care ne astepta...

Maini straine ne-au rupt atunci din mijlocul tipetelor si ne-au condus peste un covor moale tesut din barbati si femei care au avut bunul simt sa fuga. Ne-am dezmeticit apoi intr-o baraca de lemn alaturi de alte fete de 15, 17, 20 de ani. Mariam imi repeta cu incapatanare la fiecare minut ca totul va fi bine, Dumnezeu este cu noi, sa credem, sa ne rugam, el ne va apara. Au venit soldatii si fecioara Mariam, buna mea speranta a disparut sub ei...

S-a facut dimineata si Doctorul Ehrlichmann ne vorbea despre asa zisele boli iudaice ascunse in pantecul nostru si cum datoria lui era sa le gaseasca si sa le stirpeasca. Cuvintele lui alunecau incet aporape uleios pe langa mine dar Mariam era atenta, chiar foarte atenta la tot ce se petrecea in jurul ei. Doctorul ne scuipa la tot pasul cu ideile lui despre femei si rase si cand era nevoie si de o demonstratie aplicata, cracea pe cate una dintre noi si verifica daca teorema era corecta sau nu. Cu fiecare lectie invatam tot mai mult depre corpul omenesc. Elena ne-a ajutat sa demonstram ca injectarea cloroformului direct in inima omoara pe loc pacientul. Acum stim. Nadia ne-a aratat ca da, putem introduce substante chimice in ochi sa le schimbam culoarea dar trebuie sa-i extirpam in 5 ore de la interventie. Multumim Nadia, acum stim.

Cum era si firesc dupa un timp s-a instalat rutina: seara bairam cu baietii, ziua sterilizari cu fetele. Si timpul s-a pus din nou pe sine, cu ziua ce se topea in noapte si noaptea in zi si tot asa pana ce in pantecul lui Mariam semintele plantate cu atata indarjire de agricultorii nemti au prins rasad. Nu pot sa spun ca nu ma asteptam ca si de data asta ea sa primeasca rolul principal. De ce avea sa fie altfel tocmai aici? Dar am fost fericita, chiar am fost cand imi vorbea insufletita de ouale cu jumari de la micul dejun sau ziarele primite de la Franz; m-am bucurat inclusiv de cele cateva bomboane de ciocolata pe care bineinteles ca nu avea cum sa mi le pastreze in buzunar pentru ca se topeau. I-am spus ca nu era nevoie sa-mi explice de ce ii zambea atat de des doctorului si ca da avea dreptate, oricum era mare acum si chiar nu avea nevoie de permisiunea mea ca sa-l aleaga pe el. Mi-a mai spus ca gelozia era normala pana la urma urmei, ca o intelege dar tinand cont de starea ei speciala trebuia sa ma port in consecinta. Era din ce in ce mai clar: sora mea pierdea batalia si ii ceda locul unei jucării din lemn, viu colorată dar goală pe interior, în care perfuzii si chipuri fara expresie introduceau alte si alte Mariam, mai mici, identice care isi inchideau ca intr-un labirint originalul. Erau prea multe Mariam ca sa o mai pot gasi pe a mea.

Nu-mi amintesc sa-mi fi spus vreodata te iubesc. Dar eu? Probabil ca nu. Stau si ma intreb acum daca a fost vreodata nevoie. Si daca ar fi fost nevoie am fi vorbit? In secundele alea mici de adevar ne puteam noi intelege oare? Eu ce nu puteam sa descifrez chipul Sfant in desenele rabinului si ea care in loc de te rog, vreau, imi doresc, jertfea in numele Domnului mereu cate un multumesc. Poate ca am fost eu cea care nu a inteles ca ea s-a nascut cu stea. Poate ca pantecele meu starpit l-a blestemat si pe al ei. Poate ca singura ruga indreptata catre un duh in care nici macar nu credeam mi-a fost indeplinita si nu trebuia, chiar nu trebuia. Un poate e adevarat dar care?

Tot ce stiu este ca in patul numarul 7 sora mea a adus pe lume gemeni. Copiii au cunoscut lumea doar in strigatele de durere ale mamei lor ce se chinuia sa le dea viata avand picioarele legate de niste doctori care presupun ca au jurat stramb. Pe la 12 si un sfert Mariam a intrat in salon tinand la piept doi tanci fara de suflare. Ii legana si ii dojenea bland ca nu au fost cuminti si s-au pierdut de mama. Mi-am luat patura si m-am invelit. Am adormit imediat. A doua zi au venit, i-au luat si au urmat autopsii detaliate si compararea amanuntita a fiecarui organ, pentru a observa asemanarile si deosebirile intre organismele gemene. Aaaa, asta erau... organisme gemene.

Dar nu aveau cum sa fie, nu ...? Au gresit, sigur au gresit. Ei nu stiu nimic! Viata creste, se lupta, isi cere dreptul, pentru ca il are! Este al ei! Stapanul meu, nu suntem statui, trezeste-te inca o data din vis si fa-ne oameni. Doamne te rog ...

Mariam a deschis ochii si s-a apropiat de mine.”Dumnezeu sa stea in casa lui, aici nu este bine primit.” si mi-a stins lumanarea.

Trenul care duce oamenii in iad

„Atentie se inchid usile.” ma trezeste din visare o voce moale de femeie. „Este mai mult sunet decat femeie ma gandesc si fara vreo tinta anume imi fac loc prin multime urmarindu-mi reflexia in geamurile intunecate. Par trista. Ridic din umeri si cu o grimasa de plictis poate chiar si sictir ma protapesc in dreptul uneia dintre usi. Nu stiu cum am ales-o tocmai pe asta. Parea mai buna, mai departe decat celelalte! Privesc in continuare la fata trista din geam. Parul asta nu avut niciodata in viata lui o zi buna, ochii sunt exact cum nu ar trebui sa fie: caprui, mici, lasati, incercanati; picioarele, proverbiala „piesa de rezistenta”.. .mereu mult prea groase. Zambesc. Asa fac de fiecare data. Ma gandesc intai la rele apoi la bune. Nu ajung la nici o concluzie. Dar trenul merge... Ma gandesc cat timp mai am, cat mai e pana la urmatoarea statie, cati oameni o sa plece, cati o sa vina, cine o sa uite sa coboare, cine o sa se reintalneasca cu cine, o sa se uite cineva si la mine ..?„Urmeaza statia cu peronul pe partea stanga.” Ce bine ca ne apropiem. Ma uit in jur si nimeni nu se mai bucura la vestea asta asa de buna. Parca sunt cu totii niste fantome plictisite, prea blazate ca sa se mai amuze la vestile simple, la obiect, bine structurate. Mereu in negru, adevarata dragoste a romanilor e doliul !! asezati sau in picioare, in coloane interminabile, purtand cu incapatanare niste lanturi grele ce ii strang de incheieturi si ii cocoseaza, dar sunt mai frumosi asa nu? Cred ca oamenii astia pot sa faca orice le-ai cere. Ar fi slugi, ar suge sange, ar sta cu tine la o tigara pe fundul marii dar oricat de mult ai vrea nu o sa poata niciodata sa te priveasca fix in ochi. Nu pot ! Sunt mesterii uitatului in parti, ai privitului chioras, in unghi, pe langa tine, prin tine. Sunt morti si si ei nu vad decat morti. De asta nu se uita nimeni si la mine? ma intreb curioasa ca sunt curioasa. ... ma uit la ei doar cu coada ochiului. Intre vagoane sta paznicul. Si el tot in negru. O creatura mai hada ca toate, ranjetul lui ma scarbeste si imi da fiori de fiecare data. A fost si el vreodata om? Probabil ca nu .....pielea lui galbena, burta asta lunga de sarpe ce ne poarta asa de repede prin pantecele intunecate din subteran, zgomotul asta moale si somnolenta sinelor ... „Ne apropiem” imi spune vocea aceea micuta pe care cu totii o auzim dar niciodata nu-i dam crezare. Trebuia sa cobor la o statie dar am uitat. Logic ca am uitat. Nu! Mint ! Nu am uitat, am stiut care este statia mea asa cum stiu ca imi place verdele si ca o sa raman incurabila optimista chiar daca o sa calc zilnic in cel mai mare rahat pe care l-a vazut trotuarul Bucurestilor. Cum spuneam, vad picioarele alea groase si tot zambesc. Se deschid usile si valuri valuri, oamenii gri si negrii curg ordonati din vagoane sa isi inceapa ziua la atotputernicul, atotsecatuitorul de viata birou.Tacuti, aproape cuminti vor indura ziua de lucru de la noua la sase, 8 ore sublime de adorare a unei singure parti anatomice a sefului, cu ocazionalul pranz depresiv la cantina din colt si glumele de la paharul cu apa LaFantana.

„Urmeaza statia cu peronul pe partea dreapta.” Nu o sa cobor aici. O sa merg la urmatoarea statie si la urmatoarea, oricum biletul meu e dus-intors.