Monotonie

            

          Dincolo de monotonia noptii, pleoapele-mi obosite nu reusesc sa deosebeasca catusi de putin din toata valtoarea asta de negru ce s-a lasat atat de autoritar deasupra lor inca de pe la orele sapte. Gustul dulce-amarui ce-mi staruie in narile inflamate ma confunda inca si mai rau… Intr-un spatiu doar al meu, intr-un timp fara masura, intr-un tunel ce sparge orasul in malul stang si malul drept, o pereche de picioare schiloade, impleticite de slabiciunea lor ma poarta dintr-un capat in altul, asemeni unei sperietori de oameni menita sa-i trimita fugind la mama lor chiar si pe cei mai temerari dintre stimabilii cetateni ce bat trotuarele la ceasul asta al noptii. Felinarele imi evita privirea, pisicile urla, canalele mustesc intr-un abur in care se sterg pe rand formele caselor, piatra si sunetul unei perechi de tocuri cui pe care pot sa jur ca i-am auzit cum au facut dreapta la intersectia cu cladirea primariei. Am mers fara rost … nu m-am pierdut dar am ocolit aceleasi case, aceleasi alei de prea multe ori si acum m-am plictisit de ele. Starea asta de oboseala ce respira prin aceeasi pori ca si mine o simt grea si nehotarata. Este placuta nu zic nu dar in moalele ei simt ca as putea sa ma adancesc mai mult si imi este frica.

       Este inca noapte. Incerc sa evit gandul asta si ma adapostesc la gura unui cazan in care trei barbati complet necunoscuti ard gunoaie ca sa se incalzeasca. In aer se strecoara incet o senzatie uleioasa de angoasa, de asteptare ... Cei trei privesc direct in flacarile palide ale focului de la miezul noptii si hipnotizati, mi se pare ca se metamorfozeaza de la secunda la secunda in statui de ceara ce apoi se topesc dintr-unul in altul si vor lasa urme greu de spalat pe cimentul de a adoua zi. Ii invidiez dar imediat imi dau seama ca pentru cainele schilod ce tocmai trece pe langa rugul nostru de cazan, cele 3 figuri de ceara si eu suntem identice. In total patru barbati decojiti de zilele in care aveam forma, incapabili sa mai excitam salbaticiuni in fusta si dresuri. Cainele cel roscat cu piciorul din spate rupt si tarsit in urma ca un ciot se opinti in fata noastra si dupa cateva clipe in care si noi si animaul ne priveam incercand sa ne imaginam cum ar fi sa fim in pielea celuilalt, se aseza in fata cazanului privind la fel de pierdut in flacari ca si colegii mei. Buzele imi ard de sete si ma surprind cum inghit in sec la ideea ca as putea stoarce cainele ala rosiatic intr-un pahar si i-as bea sangele proaspat oxigenat cu doua cuburi de gheata. Gatul imi tresalta si limba mi se plimba prin gura agitata, asteptand parca prima picatura sa se prelinga lung pe ea. Inghit inca o data, de data asta lung si zgomotos ca si cand ar fi fost un pumn de apa rece de izvor si acum ... acum stiu sigur ca sunt gol, ramas fara sange. Asa se intampla cand il consumi pe tot deodata, prea mult, prea repede ...

       Daca mi-am imaginat vreodata ca o sa parasesc in fiecare seara cu indarjire patul conjugal si o sa dau foc la cazane alaturi de indivizi fantomatici si caini rosii – nu. Cum as fi putut? Boala era veche dar simptomele au aparut pe parcurs ca atunci cand te musca un tantar mai mic: azi o buba, maine doua, poimaine trei ... incet incet pana te suge cu totul si ramai o carcasa ce tanjeste ca un prunc la tata mamei sa se incalzeasca. Cu un cutit de bucatarie imi inchipui ca tai bucata aia canceroasa din mine care trebuie in fiecare zi sa se intoarca intre patru pereti, intre doua coapse al caror nume am incetat sa-l mai pronunt de mult. Fata ei, mirosul ei, au capatat un nume de serie ... sotia. Tot ce avea sens in ea, tot ce era ascuns si innebunit eu cautam cu lacomie in noptile lungi de agonie legat in trupul ei, totul s-a diluat repede intr-o apa statuta, pusa la fiert de mintea ei ratacita in care eu si tot ce se petrece in afara celor 4 pereti albi, nu mai avem loc.

           O sticla cu un continut neclar trece din mana de ceara in mana de ceara pana ce isi face loc si in palma mea. Ii scot dopul si ma scufund in ea. Prin lichidul amarui ce in alunecarea lui in adancuri parjoleste tot, vad catelul rosu venit la picioarele mele. Ochii inveliti intr-o pielita sangerie ii lucesc straniu in cap in timp ce eu ma inec cu caltii grosi de blana ce ii cad pe manecile de la pantalon duse dintr-o parte in alta de vant. Ma uit la el ca si cand e o parte din mine. Partea aia bolnava, taiata ... dar nu e. O simt grea si vie pulsand la fel de dureros in mine. E timpul sa plec.

         Pe malul drept al orasului imi croiesc drum cu greu printre malurile intortocheate ale unei mintii spalate cu posirca amaruie si fum gros de gunoi ars. Casa unei profesioniste intre ale amorului trebuie sa fie pe undeva pe aici. Grabesc pasul dar si cainele rosu cu piciorul ciot este atent si ma urmeaza, mereu cu trei pasi in urma. La un interval anume, vegheate in liniste de felinarele pe jumatate stinse, umbra mea si umbra lui se unesc si apoi se scurg una din cealalta, repetand la infinit acea operatie pe care eu nu sunt in stare sa o fac. Si el e acolo, intreg, nu il doare si chiar daca l-ar durea tot dupa mine ar veni pentru ca miroase carnea din care s-a nascut. Sprijinit de poarta de metal din care se desfac zeci de felii groase de rugina astept ca matroana sa-mi deschida usa si sa ma pofteasca ca de obicei inauntru. O palnie de lumina galbuie scapa din pragul usii ce se deschide cu un harjait ascutit. Cainele rosu se opreste. Femeia din capul scarilor lasa sa-i scape un ranjet schimonosit pe fata dupa care ridicandu-si fusta pana in dreptul buricului imi face semn sa urc. Respir adanc si aerul ce imi inunda plamanii ma imbata. Este doza zilnica de uitare si ca un drog perfect ce imi paralizeaza corpul de la gat in jos, isi face si de aceasta data efectul. Cand sunt aici visez ca viata dintre cei patru pereti este doar o inchipuire meschina de care nu pot sa scap pentru ca beau cam mult si sunt o fire depresiva. Visez cum ca femeia dintre cei patru pereti este de fapt o planta intr-un ghiveci care ma priveste insistent in fiecare dimineata din balconul vecinei. Visez ... cum ca animalul cu blana rosie si un picior ciot pe care matroana l-a lovit cu parul in cap inainte de a intra eu in casa o sa ma astepte sa plecam impreuna ...

Prin ceaţă …

         Era o lumina difuza, ratacita printre coloanele masive, taiate ca intr-un bustean de piatra de niste oameni ce nu stiau ce fac asa cum nici acum nu stiu ce fac pentru ca cel mai probabil sunt morti. Acum ei tac si eu ma uit la coloanele lor de piatra, nu cele osoase, si ma intreb cum ceata mea imaginara mi-a iesit din nari si sta cuibarita ca o dama de companie in fumul de tigara al iubitilor ei, eternii  generosi …

        … dimineata … oamenii coborau scarile printr-un nor de lapte murdar ce isi facea violent loc printre ei, urland si smucindu-le haotic din loc mainile ca niste carpe din carne moale, tocita de timp. Curios cum laptele acela zbura si se indoia si se desfacea in fasii subtiri si mai subtiri pana ce din margini incepea sa se manance singur inapoi, eu, privitorul lui, iau fiecare scara in piept, ii simt fata plata si osedant de previzibila si imi sterg ochii de alb. Clipesc dar paienjenisul alb isi strange si mai bine nodurile in margini incat privirea mea albinoasa imi ramane mica si ma strange. Simt cum pupilele se dilata si se inmoaie si se macereaza intr-un lichid care la prima vedere nu ai zice ca ar curge si totusi o face. Minutios de atent se prelinge de sus in jos, prin gropi de piele uscate, zgrunturoase ... nimic mai mult decat timp pierdut, nisip de timp, siruri lunguiete de timp cu vai adanci si maluri negricioase. Troznind din incheietura ridic mana pana ce descifrez prin pupilele aburite ca limba cea mare a ceasului e pe 7 si cea mica foarte aproape de 3. Mai am de coborat inca putin si dupa usa e prima la dreapta. Nu stiu cum de m-am incurcat ca un prost prima data. Eram ca un sobolan pus sa calaresc un ghem, mai repede, mai repede, pana ce vedeam clar ca dupa stanga fac dreapta, merg drept pe culoar pana in capat, apoi stanga si inca o data dreapta. Atunci nu stiam. Ma apucasem sa-i intreb de protocolul costurilor compensatorii, daca a fost regelmentat si aveau metode de aplicare. De fapt incercam sa trag de timp pana ce imi aduceau banii. „Castiguri rapide! Vii si pleci cu banii !”. Era doar un anunt intr-un ziar lasat pe o banca in metrou. Dar asa incep toate nu? O coincidenta... niciodata nu mi s-a mai intamplat ... nu credeam ca o sa fiu eu cel ales ... Nu mai stiu daca am citit anuntul pentru ca era o poza cu una goala langa „castiguri rapide” sau pentru ca femeia trecuta de prima tinerete de pe banca din fata mea ma privea ca si cum hoitul meu nu-i facea deloc bine dimineata si eu de-al dracu' am vrut sa-i arat ca mai am ceva statii de mers si o sa-i rasfoiesc ziarul ala puturos in fata cat pot de mult.

             Lasand in urma scarile priveam usa ce se deschidea in fata mea si ace reci imi coboarau de pe gat, pe brate, in degetele subtiri ce se scuturau ca si cum ar fi fost atinse de bruma si isi dadeau seama panicate ca nu sunt pregatite sa infrunte inca muscatura taioasa a iernii. Era pe senzori. Totul era pe senzori, de la automatul de apa care stia exact cat vroiai, la matahalele cu ochelari fumurii asezati cu foarte mult bun gust din metru in metru, gata oricand sa te convinga cat mai bland cu putinta ca a te intoarce din drum nu era o idee tocmai buna. Cand intram acolo un huruit surd imi umplea urechile ca si cum ar fi fost apa si auzeam pasii celorlalti de pe coridoarele vecine in perechi de ecouri ce se strigau unul pe celalalt si cand se gaseau impreuna cadeau in timpanul meu ud ca niste picaturi plesnite in alte picaturi mai mici si mai ascutite. Imi placea sa cred ca eu cu puterea mea faceam ca talpile grele sa se ridice din pamant si sa impinga un corp atat de gol inainte. Banuiam insa ca nu am dreptate dar chiar si asa ... mi-au spus ca plimbarile astea lungi o sa-mi faca bine. Asezat, privind insistent tavanul in care un roi de cercuri negre se insurubau pulsand adanc in varul alb imaculat, aveam impresia ca daca voi astepta destul de mult, albul o sa se cojeasca asemeni unui ou fiert si din interior o sa curga toata lumea aia multa de deasupra, pe care atunci nu o vedeam dar eram sigur ca exista. Ei il numeau Depozitul de Vise, cea mai mare banca de experiente subconstiente; calitate garantata, preturi accesibile. Intins pe un pat lung si ingust in camera cercurilor suruburi, asteptam in fiecare dimineata cu emotie ca perfuziile sa-si faca treaba si sa adorm din nou. Visele trebuiau sa fie naturale, fara chinezarii sau cine stie ce prafuri. Clientii cereau testarea lor inainte de utilizare. Cu totii aveau organele uscate, sterpe ca niste vaci lasate sa putrezeasca de vii intr-o gradina cu nisip, insa organul meu ii facea sa viseze. Ochii li se zbateau sub pleopele inchise in somnul tehnic setat la doua ore cand o garla de imagini cu sunete si ... amintiri .. curgeau din mine in ei. E ciudat cum nu m-am gandit sa-mi cantaresc organul inainte si dupa folosire. Era o idee de bun simt. Si totusi ... Obisnuiam sa ma uit pe catalogul cu donatori, sa le citesc descrierile, sa le compar pozele, sa incerc intr-un fel sa le ghicesc visele. Oricat de mult mi-as fi dorit nu reuseam sa vad dincolo de paginile acelea de hartie murdarita cu expresii faciale ca niste cutii de carton golite de continutul lor si lasate astfel fara de scop. La poza mea nu am mai putut sa ma mai uit. Stiam deja. Prins intr-o cursa de soareci legati la aparate si mulsi zilnic de tot ce mai ramasese viu in ei, visam de la 8 la 6 in fiecare zi si noaptea alergam dupa vedenii care mai de care mai absurde, crezand ca prostul ca pot construi visele cele mai bune, ca in lumea aceea eu voi fi un arhitect.  

               Nu poti visa la nesfarsit – asa imi zicea mama. Era ferm convinsa ca are dreptate asa cum si eu era ferm convins ca trebuie sa-i demonstrez contrariul. Visele imi veneau la fel de usor ca si gurile de oxigen baute zilnic cu plictiseala dar pe care le gustam ca la inceput. Acolo printre umbre de toate culorile si creaturi fantastice ce se nasteau cu lacomie in mine ma simteam puternic. Printre gandurile ce inca nu prindeau forma, in linistea vocilor mele amutite mi-am auzit pentru prima data respiratia. La scurt timp dupa, totul s-a terminat. Eu am terminat.  In somnul de zi cadeam ca o buturuga stricata intr-o apa ce ma prindea in alunecarea ei si nu-mi mai dadea drumul. Fire, fire, fire, fire, fire ....ma tragea in fire ca o tesatoare iscusita si eu ma pierdeam in ele fara sa incerc macar sa ii rezist.

              Acum nu mai visez. L-am uitat chiar si pe ultimul cu toate ca pot sa jur ca ziua pe la ora pranzului ii mai vad umbra odihnindu-se in coltul ochiului. Majoritatea donatorilor se confrunta cu tulburari grave in procesul visarii sau sindromul Morpheus, prezinta schimbari de comportament, tendinte suicidale sau maniaco-depresive. Domnul doctor mi-a explicat toate astea in detaliu de la inceput. Am stiut la ce sa ma astept dar apoi eu am inceput sa uit. Era ca si cum din mintea mea deschisa acelor clienti platitori ieseau cu fiecare sedinta ca dintr-o sticla de sampanie agitata bine inainte de a fi deschisa, oameni si locuri si idei si parfumul de cafea pe care acum il descopar la fel de surprins in fiecare dimineata.

             Lacrimi albe curg din ochii albi .... a fost o joaca ... trebuia sa fie o nimica toata ... din gatul rigid asemeni unei caramizi umplute cu ciment pot doar sa ingan ca acum nu mai conteaza ...