Prin ceaţă …

         Era o lumina difuza, ratacita printre coloanele masive, taiate ca intr-un bustean de piatra de niste oameni ce nu stiau ce fac asa cum nici acum nu stiu ce fac pentru ca cel mai probabil sunt morti. Acum ei tac si eu ma uit la coloanele lor de piatra, nu cele osoase, si ma intreb cum ceata mea imaginara mi-a iesit din nari si sta cuibarita ca o dama de companie in fumul de tigara al iubitilor ei, eternii  generosi …

        … dimineata … oamenii coborau scarile printr-un nor de lapte murdar ce isi facea violent loc printre ei, urland si smucindu-le haotic din loc mainile ca niste carpe din carne moale, tocita de timp. Curios cum laptele acela zbura si se indoia si se desfacea in fasii subtiri si mai subtiri pana ce din margini incepea sa se manance singur inapoi, eu, privitorul lui, iau fiecare scara in piept, ii simt fata plata si osedant de previzibila si imi sterg ochii de alb. Clipesc dar paienjenisul alb isi strange si mai bine nodurile in margini incat privirea mea albinoasa imi ramane mica si ma strange. Simt cum pupilele se dilata si se inmoaie si se macereaza intr-un lichid care la prima vedere nu ai zice ca ar curge si totusi o face. Minutios de atent se prelinge de sus in jos, prin gropi de piele uscate, zgrunturoase ... nimic mai mult decat timp pierdut, nisip de timp, siruri lunguiete de timp cu vai adanci si maluri negricioase. Troznind din incheietura ridic mana pana ce descifrez prin pupilele aburite ca limba cea mare a ceasului e pe 7 si cea mica foarte aproape de 3. Mai am de coborat inca putin si dupa usa e prima la dreapta. Nu stiu cum de m-am incurcat ca un prost prima data. Eram ca un sobolan pus sa calaresc un ghem, mai repede, mai repede, pana ce vedeam clar ca dupa stanga fac dreapta, merg drept pe culoar pana in capat, apoi stanga si inca o data dreapta. Atunci nu stiam. Ma apucasem sa-i intreb de protocolul costurilor compensatorii, daca a fost regelmentat si aveau metode de aplicare. De fapt incercam sa trag de timp pana ce imi aduceau banii. „Castiguri rapide! Vii si pleci cu banii !”. Era doar un anunt intr-un ziar lasat pe o banca in metrou. Dar asa incep toate nu? O coincidenta... niciodata nu mi s-a mai intamplat ... nu credeam ca o sa fiu eu cel ales ... Nu mai stiu daca am citit anuntul pentru ca era o poza cu una goala langa „castiguri rapide” sau pentru ca femeia trecuta de prima tinerete de pe banca din fata mea ma privea ca si cum hoitul meu nu-i facea deloc bine dimineata si eu de-al dracu' am vrut sa-i arat ca mai am ceva statii de mers si o sa-i rasfoiesc ziarul ala puturos in fata cat pot de mult.

             Lasand in urma scarile priveam usa ce se deschidea in fata mea si ace reci imi coboarau de pe gat, pe brate, in degetele subtiri ce se scuturau ca si cum ar fi fost atinse de bruma si isi dadeau seama panicate ca nu sunt pregatite sa infrunte inca muscatura taioasa a iernii. Era pe senzori. Totul era pe senzori, de la automatul de apa care stia exact cat vroiai, la matahalele cu ochelari fumurii asezati cu foarte mult bun gust din metru in metru, gata oricand sa te convinga cat mai bland cu putinta ca a te intoarce din drum nu era o idee tocmai buna. Cand intram acolo un huruit surd imi umplea urechile ca si cum ar fi fost apa si auzeam pasii celorlalti de pe coridoarele vecine in perechi de ecouri ce se strigau unul pe celalalt si cand se gaseau impreuna cadeau in timpanul meu ud ca niste picaturi plesnite in alte picaturi mai mici si mai ascutite. Imi placea sa cred ca eu cu puterea mea faceam ca talpile grele sa se ridice din pamant si sa impinga un corp atat de gol inainte. Banuiam insa ca nu am dreptate dar chiar si asa ... mi-au spus ca plimbarile astea lungi o sa-mi faca bine. Asezat, privind insistent tavanul in care un roi de cercuri negre se insurubau pulsand adanc in varul alb imaculat, aveam impresia ca daca voi astepta destul de mult, albul o sa se cojeasca asemeni unui ou fiert si din interior o sa curga toata lumea aia multa de deasupra, pe care atunci nu o vedeam dar eram sigur ca exista. Ei il numeau Depozitul de Vise, cea mai mare banca de experiente subconstiente; calitate garantata, preturi accesibile. Intins pe un pat lung si ingust in camera cercurilor suruburi, asteptam in fiecare dimineata cu emotie ca perfuziile sa-si faca treaba si sa adorm din nou. Visele trebuiau sa fie naturale, fara chinezarii sau cine stie ce prafuri. Clientii cereau testarea lor inainte de utilizare. Cu totii aveau organele uscate, sterpe ca niste vaci lasate sa putrezeasca de vii intr-o gradina cu nisip, insa organul meu ii facea sa viseze. Ochii li se zbateau sub pleopele inchise in somnul tehnic setat la doua ore cand o garla de imagini cu sunete si ... amintiri .. curgeau din mine in ei. E ciudat cum nu m-am gandit sa-mi cantaresc organul inainte si dupa folosire. Era o idee de bun simt. Si totusi ... Obisnuiam sa ma uit pe catalogul cu donatori, sa le citesc descrierile, sa le compar pozele, sa incerc intr-un fel sa le ghicesc visele. Oricat de mult mi-as fi dorit nu reuseam sa vad dincolo de paginile acelea de hartie murdarita cu expresii faciale ca niste cutii de carton golite de continutul lor si lasate astfel fara de scop. La poza mea nu am mai putut sa ma mai uit. Stiam deja. Prins intr-o cursa de soareci legati la aparate si mulsi zilnic de tot ce mai ramasese viu in ei, visam de la 8 la 6 in fiecare zi si noaptea alergam dupa vedenii care mai de care mai absurde, crezand ca prostul ca pot construi visele cele mai bune, ca in lumea aceea eu voi fi un arhitect.  

               Nu poti visa la nesfarsit – asa imi zicea mama. Era ferm convinsa ca are dreptate asa cum si eu era ferm convins ca trebuie sa-i demonstrez contrariul. Visele imi veneau la fel de usor ca si gurile de oxigen baute zilnic cu plictiseala dar pe care le gustam ca la inceput. Acolo printre umbre de toate culorile si creaturi fantastice ce se nasteau cu lacomie in mine ma simteam puternic. Printre gandurile ce inca nu prindeau forma, in linistea vocilor mele amutite mi-am auzit pentru prima data respiratia. La scurt timp dupa, totul s-a terminat. Eu am terminat.  In somnul de zi cadeam ca o buturuga stricata intr-o apa ce ma prindea in alunecarea ei si nu-mi mai dadea drumul. Fire, fire, fire, fire, fire ....ma tragea in fire ca o tesatoare iscusita si eu ma pierdeam in ele fara sa incerc macar sa ii rezist.

              Acum nu mai visez. L-am uitat chiar si pe ultimul cu toate ca pot sa jur ca ziua pe la ora pranzului ii mai vad umbra odihnindu-se in coltul ochiului. Majoritatea donatorilor se confrunta cu tulburari grave in procesul visarii sau sindromul Morpheus, prezinta schimbari de comportament, tendinte suicidale sau maniaco-depresive. Domnul doctor mi-a explicat toate astea in detaliu de la inceput. Am stiut la ce sa ma astept dar apoi eu am inceput sa uit. Era ca si cum din mintea mea deschisa acelor clienti platitori ieseau cu fiecare sedinta ca dintr-o sticla de sampanie agitata bine inainte de a fi deschisa, oameni si locuri si idei si parfumul de cafea pe care acum il descopar la fel de surprins in fiecare dimineata.

             Lacrimi albe curg din ochii albi .... a fost o joaca ... trebuia sa fie o nimica toata ... din gatul rigid asemeni unei caramizi umplute cu ciment pot doar sa ingan ca acum nu mai conteaza ...