După ce afacerea familiei şi-a fumat ultimile zile, m-am descoperit dintr-o dată singur şi cu o foarte ciudată dispoziţie de a duce o viaţă cinstită. Ştiu, poate că nu a fost cea mai bună idee pe care puteam să o am dar la acel moment am crezut că ar trebui să încerc ceva nou. Mă trezeam noaptea visând cum înotam într-un teren virgin şi gol goluţ ca un pui de cocă mă puneam frumos într-o tavă aşteptând ceasuri bune cu ochii bulbucaţi în faţa unei guri de cuptor să-mi văd noua formă. Fierbinţeala răsufla din mine broboane reci ce treceau de sira spinării, prin nervi şi buricele degetelor, dincolo de corp, prin pahar, în vinul negru ce se mişca în valuri din ce în ce mai mari şi mai agitate culminând într-o explozie de ace aruncate în mii de culori ... atunci observam că am spart paharul, că poate ar trebui să fiu mai atent. A fost un proces. Ştiam. Acomodarea cu noua viaţă şi respectiv noul domeniu de activitate aveau să ceară timp, răbdare, efort şi mai presus de toate o dedicaţie soră cu fanatismul. Ca întregul să se deplaseze pe axa trasată de la început trebuie să aibă un centru stabil, o greutate, acea atracţie incontrolabilă ce mai întâi trebuia să consume ca să poată da naştere. Totul porneşte desigur de la cerere şi ofertă. Nu există nimic pe lumea asta care să nu se supună acestei legi. Da, nici măcar Dumnezeu. Al cui? Al cui vrei tu! Al meu, al ăluia cu turbanul şi târla de femei ascunse în negru, al lui Mahraji şi Punjabi, al popii sau a pampilicilor ălora ce se plimbă cu biblia în dinţi şi dau cu ea din limbă în fiecare prag de uşă uşor întredeschisă. Ai coşul de cumpărături cu tine, deschizi cartea sfântă (oriare ar fi aia) şi în funcţie de buget începi să jonglezi, să negociezi puţin cu comerciantul. Mai lasă el puţin de acolo că de, trebuie să întoarcă şi el puţin profeticul obraz, tu de aici, el îşi vinde marfa şi tu cumperi în fiecare zi la fel de liniştit crezând că ai făcut cine ştie ce pomană. Învăţând de la cei mai mari aşadar, m-am uitat mai întâi la cerere şi eram ferm convins că am găsit nişa potrivită. Recunosc, mi-a fost destul de uşor să fac alegerea asta pentru că aşa cum spuneam vroiam o schimbare şi cum deja am avut o carieră cu care nu vreau să mă laud, dar puţini au avut parte, o carieră în care da, ai contact cu oamenii dar prea puţin. Discuţiile sunt de obicei ori prea scurte ori mai mult tachinări în faţa unui inevitabil adevăr sau mai bine zis deznodământ. Vroiam să văd lumea de după perdea, să fiu în mijlocul ei respirând acelaşi aer, vibrând la aceleaşi lucruri, întins în pătura de oameni ce se deşira în fiecare dimineaţă în staţia de autobuz din capătul străzii, să beau cafea de la automat şi să cumpăr pâine într-o pungă de plastic. Iniţiativa a fost bună, intenţia a fost bună dar implementarea a întâmpinat ceva probleme în primele momente ale intrării pe piaţă. Cum să-i faci să te asculte doar pe tine când orele zilei se umplu ca nişte bidoane de informaţie leşioasă şi se varsă în urechile lor asemeni laptelui dat în clocot ? Cum să vadă ce încerci tu să faci când totul se derulează ca pe o bandă de film din care ei zapează doar nişte momente: prânzul, cina şi fututul de la ora 12.00 ? Cum ar fi fost să scobesc în lumea asta un orificiu nou? ... un buric cu patru pereţi de cărămidă şi scândură ... ca într-o măsea stricată să sap până ce dau de nerv şi acolo în umezeala unui loc ce nu mai simte nimic să-mi pun răsadurile şi să aştept recolta ce va avea să vină? Numai într-un asemenea loc, liber de corp şi durere, voinţa umană se poate descătuşa cu adevărat. Când am întrebat ei mi-au răspuns, cand au cerut le-am dat. Astfel într-un timp relativ scurt familia noastră a crescut şi aşa zisul meu spital de boli mintale era deja pe prima pagină a ziarului local. Îi spuneau „ a doua şansă la normalitate”, „boala ce se tratează prin ea însăşi” sau cum îmi placea mie „ veteranii tulburaţi ce nu renunţă la luptă”. Ciudat, niciodată nu m-am gândit la asta. Oamenii mei: obsesiv compulsivii, fobiştii, hipocondriştii, schizo, panicoşii, autiştii, depresivii şi să nu uităm de fraţii lor mai mari bipolarii şi demenţii, cu toţii erau niste oameni de nota zece. Fiecare în legea lui, cu griji şi panici, fobii şi obsesii, cu un pat şi trei mese calde pe zi, cu toţii aveam ceea ce ne doream. Pentru început operam oarecum în afara lumii convenţionale dar mica noastră societate se dezvolta conform estimărilor preliminare. În trei zile am trecut de la o mică adunare în jurul unui foc la un trib. Supravieţuind doar cu roadele naturii aflată în curtea din spate şi ocazionala vânătoare la supermarket-ul din colţ, ne-am organizat în caste dar uşor uşor lupta pentru statut şi ordinea la baie ne-a transformat dintr-un popor paşnic într-o bandă de barbari cotropitori ce luau cu asalt reduta bucătăriei în zilele când se gătea porc. Fobiştii şi depresivii se nimereau cumva mereu în aceeaşi tabără: unora le era frică că nu vor mai prinde carne ceilalţi erau siguri de asta. De partea cealaltă a baricadei, într-o comuniune perfectă, schizo cu autiştii şi unicul nostru hipocondrist adunau crătiţi şi polonice goale pe care le plesneau cât puteau ei de tare şi le aruncau înverşunaţi în calea inamicului împreună cu un foc continuu de ocare în care mama fiecărui pacient era o vedetă căreia i se trimiteau direct prin digitus impudicus varii propuneri porcoase, aluzii sexuale; dacă ar fi să fiu sincer până la capăt aş zice că săracele femei erau aşa de mânjite cu pastă albă încât nici o apă sfinţită nu le-ar fi spălat. În toiul luptelor, cu sângele fierbinte galopând prin venele tâmplei, oamenii mei erau ca nişte soldaţi perfecţi ce ascultau într-o singură gură de oxigen fiecare comandă. Nu de puţine ori am fost surprins de uşurinţa şi dibăcia lor în a sparge fiecare lacăt din casă, de a confecţiona din halatele albe o întreagă armură înfricoşătoare. În iureşul ăsta dacă dădeai la o parte toată nebunia, dacă îi decojeai aşa cum iei pieliţa unei banane, puteai să vezi conştiinţa în starea ei ce mai pură, sinapsele şi legiuni de neuroni ce săreau cu o lucire diamantină, absolut orbitoare, din ecranul propriei fiinţe în hăul infinitului necunoscut. Plângeam când îmi vedeam copiii, fraţii, carnea, noile mele mâini şi picioare cum învăţau să trăiască din nou. Fiecare cuvânt rostit între noi mi-a vindecat cicatricile zilelor de singurătate şi abandon. Cuvintele alea rostite la o bătaie sau la ora de alergări în curul gol prin faţa gardului de la stradă, ţipetele, chiotele, fluierăturile, agonia nopţilor petrecute între peretii căptuşiţi într-o pânză roz, anii ce au trecut dar care au lăsat în urmă noi şi noi membrii împortanţi ai societăţii noastre acum devenită capitalistă, totul a fost mult mai mult decât am visat.
Dar acum sunt aici şi vă pot răspunde la scrisoare. Am văzut mesajul dumneavoastră la pagina cu anunţuri matrimoniale din ediţia de duminică a ziarului Zilele Poporului. Momentan natura afacerilor mele şi implicit programul foarte solicitant nu îmi permit o deplasare la domiciliul domniei voastre dar dacă vă puteţi confirma prezenţa la sediul firmei în data de 1 aprilie la orele de vizită putem avea un prim interviu.
Stimată şi iubită doamnă voi aştepta însufleţit de cele mai înalte speranţe acceptul dumneavostră.
Napoleon Bonaparte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu