Condamnaţii

Judecătorul: 

De ce ati fost închişi?

Dedal :

Creatia este mai mult decât am anticipat eu a fi. Acum că ochii mei sunt striviţi de greutatea slăbiciunii lor mă simt mai bătrân şi mai neputincios ca niciodată. Era o vreme când din vârful peniţei dădeam viaţă; viaţă hrănită cu visele umanităţii, spoită în culorile decadenţei, a timpului, încrustată în piatră şi bronz. Viaţă mai presus de logică căci arta nu cunoătea îngrădire, glasul ei era viu şi în adâncimea lui mă cufundam ca într-un izvor de apă rece şi carnea mea se înfiora când gustam lacom din dulcile plăceri ale facerii. Dar am vrut mai mult şi atunci a apărut el. A fost primul care s-a gândit la o asemenea construcţie. Ştiam la ce o să o folosească, planul lui m-a scârbit şi totuşi aproape că am sărit ca ars, extaziat că o să începem lucrul imediat după luna cea nouă. Apoi, lucrurile au prins viaţă şi ne-au purtat într-un tăvălug ce ne-a descusut pe toţi deopotrivă de tot ce mai era omenesc în noi. Eram pe şantier zi de zi şi sub ochii mei minunea se ridica cu fiecare ceas tot mai frumoasă. La sfârşit era perfectă ! Strălucea în soare precum fecioara ce îşi ţinea inocenţa închisă între fiare grele şi lumea întregă privea şi cu toţii huleau dar cei mai mulţi erau curioşi şi vroiau să intre. Şi apoi ... când a venit ceasul cel aşteptat ... la prima strigare, la cea dintâi întrebare, când mi-au cerut să-l trădez, eu l-am trădat ...

Icar:

Tata a fost întotdeauna un egomaniac. Un inadaptat social ce nu ştia cum să trăiască fără să-şi sugă propria familie de viaţă, de sens, de pace ... Crezi că a văzut, i-a păsat oare că femeia lui stătea închisă într-un jeg de casă, ascunsă în întunericul unor pereţi de pământ, prea slăbită, prea bătrână pentru el şi jocurile alea sadice ce îi plăceau atât de mult să le cioplească ? Toate ideile astea ale lui, melodramatisme despre artă, pasiune, fiorul creaţiei ... hm... totul nu este decât un episod. Astăzi joacă rolul artistului ascet, înţeleptul răpit de lume din lume, mâine ? cine ştie ... salvatorul, eroul ce îşi vrea lăurii aruncaţi la picioare şi beţie şi numele în litere de aur! Jocurile alea ale lui nu sunt decât munca unei minţi obosite, rătăcite pe miriştea mândriei dusă la rang de măiestrie. După un timp a înţeles şi el că eu nu eram făcut pentru asta iar atunci când l-am întâlnit pe Tezeu totul a fost şi mai clar. Şi eu şi el ştiam. Nu am mai lăsat nici o uşă închisă în spatele căreia să mă pot ascunde; când a fost rândul meu să-i arăt ceea ce simt, am abandonat tot şi l-am urmat. Eu i-am dat cheia căci îl iubeam!

Judecătorul: 

Nu ţi-ai acceptat pedeapsa şi ai fugit. De ce ?

Dedal :

Ironia sorţii mele era mult prea mare ca eu stau acolo pur şi simplu şi să o împlinesc. Locul meu nu era în culcuşul fiarei, trupul nu trebuia să ruginească şi să macereze alături de oasele celor condamnaţi la uitare în burta aceea de pământ mai flămândă şi mai cutremurătoare decât iadul însuşi. Malurile lui Stix sunt căptuşite în mâinile celor ce se agaţă încă de o fărâmă de lumină dar în labirintul meu este numai tăcere. Zilele treceau şi simţeam tot mai mult cum mă împletesc amorţit în fire de căte trei şi cinci şi gândul îmi zboară tot mai departe până ce dă din nou de zidurile de piatră şi cade secerat la pământ. Dacă Minos ar fi înţeles cu adevărat ce îmi cere, dacă ar fi simţit ca un tată, dacă în mintea lui cărbunii încinşi ai furiei   s-ar fi domolit fie şi pentru un moment ar fi ştiut că nu te poţi opune acelei femei încăpăţânate ce te trage după ea cu o asemenea forţă şi îndemânare că orice rugă îţi este de prisos, nici un leac nici o cântare nu îi îndoaie hotărârea. Soarta este femeia dracu! Smuls din ţesătura aceea bolnăviciaosă în care disperarea şi laptele ei uscat m-au cusut am căutat din nou către cer. În lumea de peste mâluri, către albastru, din nou câtre muze şi hora lor îndrăcită în care vroiam să mă pierd din nou. Am întins aripile şi mi-am lăsat păcatul în urmă.

Icar:

Cum să îl las pe lunaticul ăla să mai închidă încă un fiu? Acela trebuia să fie începutul, de acolo trebuia să paşim împreună către tărmurile mângâiate de soare pe partea cealaltă a lumii. Privindu-i chipul tânăr, plin de speranţă şi pielea catifelată ce aluneca în valuri măslinii sub sprâncenele-i arcuite, am simţit pentru prima dată o sete sfâşietoare pe care încă nu îndrăzneam să o potolesc. Nopţile beţiei aveau să vină şi până atunci ştiam că vreau să-i fiu alături. Dar sorţii nu avut timp să-si înnoade firele că mâini străine imediat le-au desfăcut. Închis între măruntaiele unei bestii create de oameni pentru a întemniţa-o pe o alta creată de zei am respirat pentru prima dată aerul înecăcios al deznădejdii. Noaptea şi ielele ei m-au jupuit în fâşii sângerânde până ce într-un colţ uitat de lume am ajuns să-mi văd mâinile slăbite şi oasele albe săpând cu poftă într-o piele mult prea otrăvită ca să-i mai pese. În cea de-a treia noapte m-am rugat şi am jurat şi am înălţat privirea către înălţimi până ce au şters umbrele şi în locul lor am găsit din nou soarele ce se pregătea la fel ca întotdeauna, să răsară. Era dimineaţă când ne-am spus ultimile cuvinte, o lumină caldă, uşor timidă mă aştepta pe partea cealaltă. Am deschis braţele şi am pornit încrezător în căutarea ei.

Judecătorul: 

Şi nu ai plecat cu el ? ...

Dedal :

Singur în hăurile pustiului aveam mult mai târziu să înţeleg istoria acelei zilei. Atunci nu am putut. Nu am vrut. Tăiasem cu atât de multă sete lanţurile ce mă pironiseră în pământ, scuipasem din mine carnea ce mă transformase în muritor că tot ce aveam să fiu, tot ce vroiam să fiu era o mână întinsă către infinit şi acolo dacă eram destul de norocos aveam să încep drumul încă o dată înapoi acasă.

... acasă căci acolo mă aşteptau ochii curioşi ai lui Icar ce îmi cereau mereu să-i construiesc aripi ...

Icar:

.... dragoste, gelozie, desfrâu, minciună, ură, disperare, dezamăgire, abandon, strigăt, durere, dor ... toate atarnau greu şi îmi legau limba în noduri să nu mai pot înghiţii şi apoi asemeni unor bolovani prăbuşiţi în vale aduşi cu vuiet şi jale de apele sălbatice, un singur strigăt ... doar vocea mea ... şi marea ce mă înghiţea intr-un singur val ce ii rostea neincetat numele : Tezeu!

Dedal: Tu eşti ...

Icar: ... minotaurul ?

Judecătorul:   Ce răspuns preferi ?