Copiii se ard vinerea

             
             Deschidea si inchidea ochii la intervale egale verificand riguros limbile ceasului ce i se pareau ca ramasesera impietrite intr-o pozitie mult prea nefireasca pentru un ceas. Era fix. Daca lua autobuzul pana la Guang Don si apoi pe jos pe langa iarmarocul pentru turisti ar fi ajuns la templu in mai putin de o jumatate de ora. Timp avea. Bilet avea. Avea chiar convingerea ca valurile ce curatau malul de nisip rosteau un ticait aparte. Il asculta si fixand cu privirea clanta ruginita a usii de la intrare, recita in minte tot ce urma sa faca. Se intreba ce versuri erau astea de i se scurgeau amarui in gat si topeau incet vocea ce sigur nu mai era a ei? Cu vocea ei a chemat un taxi atunci cand a iesit din aeroport, cu ea i-a multumit receptionistei de la hotel, cu vocea aceea, prima, l-a primit in bratele ei goale si i-a soptit printre broboane ca il doreste… Continuand sa priveasca clanta cu aceeasi intensitate ridica receptorul telefonului, apasa tasta 9 si apoi cu o alta voce intreba cat este ceasul. Sase si cinci veni raspunsul usor nesigur. Inchise. Cele 2 picioare de culoarea hartiei intinse pe pat asteptau comanda de ridicare. Intinse mana si le mangaie bland asa cum ar fi mangaiat doua papusi reci de portelan. Mama le alinta pe fete… Mana aluneca paralizata pe fata porilor, ii dezmierda blanda pe toti si le povestea de drum. In miscare, le simtea ca si cum erau picioare facute din carne vie, slefuite metodic in smirghel. O dureau si sunau a rogojina goala,. Pas cu pas, clanta, icoana amneziei din ceasurile diminetii era mai mare, mai aproape. Isi inclesta degetele subtiri, livide in jurul capatanii ei si o intoarse. Era in sfarsit afara.

              Mecanic, pasii isi urmau linia trasata cu o noapte in urma. Erau sclavii unei minti incetosate, impleticita in gramezile de gunoi gazduite cu grija in buza trotuarului. Mormane cu miros putred, de nu mai am nevoie, este vechi, s-a stricat, expirat, expirat, nu mai e bun, nu se mai poarta, a murit !! ... si apoi turnurile insurubate ale templului Phai-nguern se vedeau deja in departare; prea fericite culmi ale unei lumi cufundate din nastere in pamant colorat cu vopseluri pestrite si ros pe la colturi de sobolani. Norul de fum atarna ca o cortina din panza neagra, despartind lighioanele zgomotoase si drumurile lor du-te vino de rugul ce ardea mocnit sub atenta supraveghere a calugarilor zbarciti de greutatea masiva a sutrelor citite. Tremurand isi inclesta pumnii la piept imaginandu-si cum sunt aruncate lemnele pe foc, cum rugul lor o sa le mestece si o sa le scuipe in vant, departe de ea …

            Ca dintr-un musuroi de furnici, privea cum in jurul ei masinile curgeau in siruri impenetrabile, linii si cercuri, viraje si turnante, fluieraturi si injuraturi si vacarm gros in care isi dilua slabita senzatia de voma pe care i-o dadea orasul. Toti oamenii aia cu pielea de culoarea pamantului se crosetau adormiti intr-o panza de paianjen vie ce isi intindea infometata marginile si ameninta sa ii taie in curand si ultimul cordon ombilical. Ca sa se asigure ca nu i se va intampla nimic inchise ochii si pasi in linie dreapta pana ce ajunse pe trotuarul in care se varsau in valuri spalacite muncitorii din cartierul cu vopsitoria. Bucati de material gros le prindeau ca intr-o menghina capetele de diferite marimi si forme si ea credea ca oamenii aceia sunt cu adevarat cei iluminati. Se apleca in fata lor ...

            Telefonul din buzunar suna de ceva vreme cand in sfarsit il observa si isi aduna destula forta ca sa-i raspunda. Vocea lui grabita o intreba daca a terminat. Ii spuse ca nu. Sa nu isi faca griji, lucrurile astea se intampla, e tanara, o sa isi revina repede. Ingana in semn de raspuns. Sa se tina de planul lor si totul o sa fie bine. O sa vina el dupa ce termina sa o ia cu o masina si o lasa direct la aeroport. Sa nu uite sa-si schimbe hainele. Da? Da.

             273 de trepte. Construit pe vremea cand oamenii abia invatau sa urce si sa coboare pe scari catre Nirvana, templul era piatra cat vezi cu ochii. Solid, comandat incapator de marele Buddha pentru alti zeci de Buddha mai mici dar tot la fel de burtosi, ce stateau acum in fata ei urmarindu-i pasii pe sub pleoapele lor din metal batut. In timp ce urca scarile una cate una isi simtea inima ca incepe sa bata din nou. In ritmuri de un’ doi un’ doi un drum alb si lung se deschidea in urma ei. Si nu avea cum sa nu-si intoarca privirea. Si nu avea cum sa nu se priveasca! ... Luna a 6-a, trimestrul 2. Nu ar fi trebuit sa se cunoasca prea mult dar la ea se vedea bine. Mai avea de facut un singur transport si dupa aceea se oprea. Stia ca trebuie sa stranga ceva ca sa se descurce macar o perioada pana ce primeste vesti de la ... omul cu care trebuia sa se intalneasca in fata statiei de microbuz nu a mai venit. A asteptat pe banca din fata patru ore, nu s-a miscat de acolo! Apoi a venit o patrula si s-a speriat .... era sange peste tot si s-a speriat si mai rau. Curgea si nu stia cum sa-l opreasca; vinisoare dureroase se transformau in vene si apoi in artere din care sangele ei bolnav tipa dezorientat.  Printre respiratiile intre-taiate a scapat din camera in hol unde a fost in stare sa se si prabuseasca ... el a adus moasa ...el i-a spus ce si cum ... iar printre mustele ce planau moale in aer veni pe lume si plodul. Tacut a ramas cuminte asezat pe punga de plastic in care ea a cumparat  paine cu o zi in urma ... ca sa fie bine trebuie dus la templu, il impacheteaza calugarii, stiu ei ce sa faca;  acolo nu pun intrebari ... trimite fata ...

          Impaunat intr-o roba ceremoniala galbena calugarul de la poarta ii privi pruncul mort din brate si intelese ca venise pentru arderile de vineri. Ii facu semn catre  cei doi barbati imbracati in alb ce pregateau trupurile pentru ceremonie. Trebuia sa astepte totusi la coada, mai erau doua femei inecate la inceputul saptamanii si abia acum le terminau. Cu copilul in brate, astepta tacuta pana ce ii veni randul.

         Prin perdeau proaspata de fum avionul ei rula pe pista pentru decolare. Cufundata in scaunul din randul 2 nefumatori, isi controla atenta bagajul cu praf alb de sub camasa. In Indonezia e mult praf, o sa-ti placa i-au zis la plecare. In nari inca ii mai pulsau cele cateva grame. Maine e sambata Anne ! isi spuse si adormi.

Discuţii din pernă

                 .

-                 -   Legat de maini si de picioare in corpul tau nu mai stiu sa respir. Linii desenate din noduri nude de carne si degete obosite ce aluneca moale pe santul spatelui tau… le am pe toate. Amortit in stransoarea noastra dureros de placuta ma gandesc deja la urmatoarea. Ca iti cunosc buzele pe care le musti cu pofta, ca iti vad deja pleoapele pe care aluneca aburii de cafea si oftarile lungi ale unei lungi desfatari … este secretul meu. In tine este cald si noaptea este mai lunga caci niciodata nu este prea multa noapte ca sa fim liberi. Forma noastra ce se odihneste intr-o saltea dintr-un pat intr-o camera…dintr-o lume… este libera. Noi suntem cei inchisi. Dar pulsul tau ma trezeste si fug din saltea in pielea ta fierbinte sa ma pierd inca o data in ea si te rog sa ma lasi. Ma lasi?

-           - Lasa-ma sa dorm iubitule. E noapte. Ce faci tu eu nu inteleg … asta as vrea sa-ti spun. Intre zidurile unui turn alb de la marginea orasului te-ai inchis sa-mi fii barbat. Mi-ai aratat de acolo  lumea cum se indoaie si se crapa, am vazut multimea cum se sterge ca si cum nu ar fi fost si cum in valtoarea gurilor noastre o putem construi la loc. Daca avem trupuri ce cresc unul in altul si plamadesc din nimic de ce ne mai rugam? Zeii nu se roaga, sunt liberi. Imbracat in mizeria strazii asteptand raspunsuri, omul fara de chip este inchis. Ce chip ai tu iubitule?

-           - De ce nu stii? Ti-am aratat de atatea ori … oare ma visai atunci? Sa te vad fata, copila ciudata cu plete moi si calde intr-o cupa de alcool si sa ma imbat cu tine in gand ce-as mai vrea acum. Sa ma privesti asa si sa-mi dai tu chip. Sa-l faci al tau si cu unghiile ingropate in obrazul meu sa-mi fii femeie. Eu asa te visez. 100 de ani am asteptat pentru noaptea asta in alb si negru. Si uite cum o zvarluga te-a aruncat in ea … sa vin sa te caut ?

-          -  Vino sa traiesti in mine. In pantecul meu. O sa-ti dau totul si din mine o sa privesti totul si o sa vezi patul nostru gol caci noi nu o sa mai fim aici. Impletiti si beti si ametiti o sa vrem alt pat, alt timp alt crampei de asfalt pe care sa ne punem formele pudrate in creta alba. Lasa-te fara umbra si cauta-ma!

-           - Esti o noapte foarte ciudata. In bratele mele citesti poezii si ma dezbraci de orice barbat sau femeie am fost vreodata. Ma lasi gol ca sa ma umplii mai tarziu, intr-un tarziu cu … Te caut dar te rog iubito lasa-te in perna ca sa te gasesc.

Pe partea cealalta a lumii

         Fara sa-mi pese s-a crapat de ziua… Ingropata intr-o canapea extensibila cu nume de pat pendulez hipnotizata intre a deschide ochii si visul erotic pe care vreau sa-l continui dar stiu ca nu mai pot si totusi corpul meu il viseaza lacom si eu ma transform brusc intr-un martor parazit. Si ceasul imi sopteste sadic sa-l privesc, sa intorc capul si sa-l privesc. Sa ne uitam din nou in liniste unul la celalalt. In el sa se prinda in hora lumea beata ca in jurul unui cadran iar in mine sa-si dea ultima suflare secunda dupa secunda, zeci, sute de trupuri de secunde ce au trait doar o secunda. Incepem negocierea? La ce bun? Realitatea nu mai este necesara nici suficienta si visele m-au dat deja afara. Sunt afara, dar unde? Pe partea cealalta a lumii imi spune un gand. Il cred. Oriunde e bine. Daca nu mai sunt in pat, daca nu mai privesc tavanul alb, daca nu imi mai este frica de pantalonii si pantofii de servici asezati ordonat pe fotoliul din antreu…este bine.

        Pe partea cealalta a lumii ceasurile sunt moarte si nici un Dumnzeu nu mai vine sa le scoale din pamant. Pasesc goala pe nisipul rosu, incins si ma gandesc la cirese coapte si samburi amarui si carne dulce ce se sparge intre maxilarele ce le mesteca prea zgomotos si le inghite prea repede… Este un pustiu prea mare pentru o camera atat de mica … si eu nu caut nimic, nu vreau nimic, nu mai pot nimic. Masor dunele si compar nuantele de rosu, aramiu, caramiziu, astept ziua cand picioarele or sa oboseasca si o sa se poticneasca singure de capul lor in mijloc, chiar la mijloc in rosu si o sa ma asez in rosu si in mintea mea va fi o singura culoare…

        Cu fata la rasarit un violoncel isi drege din cand in cand arcusul si apoi cu o lopata din corzi stirbite si vechi sapa. Il cauta pe Dumnezeu. Dar nisipul nu il asculta si curge pe langa el ca dintr-o clepsidra schiloada din care timpul vrea sa fuga si sa blesteme apoi lumea ce a vrut sa-l domesticeasca. Il rog sa cante. Vocea lui e barbatesca si tanguitoare asa cum frunzele plang in ultima lor zi atunci cand simt stransoarea slabita si vantul ce le rupe sa le duca departe, cand pricep in sfarsit culorile moarte de sub ele si nu vor sa creada… Saint- Saens si lebedele lui sunt aproape … cerul este plin de ele si aripile lor mari se intind in jurul pamantului si bataile lor tin parca pulsul unei lumi de mult uitate de mine intr-un alt somn. Ce rost are sa le mai stiu acum pe toate cand pot sa fiu un zeu uitat intr-o pustietate avand eternitatea la dispozitie sa ma decid daca vreau in drum spre servici o cafea cu sau fara lapte. Ma intai ma scol.

Bătrânul de la fereastră

      

        Scuipand tacticos in palme si frecandu-le apoi in semn de multumire isi aseza scaunul in dreptul geamului ce nu era cu mult mai mare decat o poza de buletin. Si apoi, la fel ca in orice alta zi, intr-un sunet ce aducea nefiresc de mult cu un miorlait rupt de pisica se puse la panda. Scaunul inca tremura nevrotic sub greutatea lui cand el era deja vizibil iritat de una dintre petele acelea permanente de pe sticla ce acoperea insistenta cimentul si oamenii de jos. In semn de protest inspira si expira zgomotos la intervale din ce in ce mai mari dar cum pozitionarea subiectilor in cadranul geamului nu se schimba si imagini multe se pierdeau astfel, isi schimonosea corpul intr-o serie de pozitii stranse ce ii legau mainile de piept, de barbie, de buzele carnoase ce bolboroseau de capul lor incontinuu, fara voce, doar cu un dus ocazional de scuipat pe cracul drept de la pantalon. Nu mai era ce a fost o data. O stia si el, o stia si geamul ala imposibil, ce nu parea sa fie intimidat in nici un fel de domnul fost general. Acum in rezerva. Fara sa se lase convins insa de micimea situatiei continua sa priveasca. Ochii supti in cearcane mari sub forma unor gogosi vinetii priveau inainte si nu se mai saturau. Treceau prin sticla si prin aerul de toamna si se asezau cuminti, neasteptat de timizi pe banca din fata tutungeriei. Inghesuiti in vietile lor cotidiene, oamenii intrau si ieseau grabiti din tutungerie cautand urmatorul fum, asteptand urmatoarea tigara, visand la tutunul imbracat in foite subtiri ce avea sa arda pe rugul unor buze mult prea blazate ca sa le mai pese. Si treceau stimabilii pe langa banca dar nici unul nu-i facea favorul. Gri si spalaciti in ultimile zile ale lui septembrie fumau cu pofta tutunul ce calatorise mult mai mult decat orice ar fi putut visa ei intr-o viata. Ofta adanc si continua sa astepte. Pe la orele 2 monotonia intrarii si iesirii a fost sparta de vanzatoarea iesita la masa. Usa inchisa, tutungerie inchisa, un „revin in 20 de minute” foarte ambiguu si oameni ce nu citesc biletele dar dintr-un instinct carnal se aseaza la cozi ca si cand ar fi cel mai firesc lucru din lume. Banca se umple de lume si ochii se vad nevoiti sa se ridice. Erau 3 acolo: doi barbati imbracati in negru si o femeie cu o blana mare de vulpe incovrigata in jurul gatului. Intra in scena ciobul. Metoda aplicata este simpla. Se ridica ciobul curatat in prealabil, se pozitioneaza frontal cu geamul, se cauta prin miscari usoare stanga dreapta o sursa de lumina si repetand aceleasi miscari se incearca trimiterea unei raze direct in lentila de la ochelar. Este considerata o incercare reusita daca subiectul este vizibil deranjat. Si este. Barbatul 1 imbracat in negru incearca o manevra de evitare simpla schimband pozitia, angajandu-se in conversatie cu barbatul 2 imbracat in negru. Ranjind infundat dar precis domnul general continua atacul.

          Intr-o dupa-amiaza ce ar fi trebuit sa treaca pur si simplu fara complicatii sau evenimente de nici un fel, intre mansarda spitalului de boli mintale Nicolae Buzescu si banca doi de pe trotuarul cu tutungeria se intampla un schimb ciudat de fasciculi si nervi ce treceau ca un curent intermintent din barbat in femeie in barbat. Si generalul dadea si dadea ca apoi nadusit de focul continuu al luptelor sa strige: Piua!