Pe partea cealalta a lumii

         Fara sa-mi pese s-a crapat de ziua… Ingropata intr-o canapea extensibila cu nume de pat pendulez hipnotizata intre a deschide ochii si visul erotic pe care vreau sa-l continui dar stiu ca nu mai pot si totusi corpul meu il viseaza lacom si eu ma transform brusc intr-un martor parazit. Si ceasul imi sopteste sadic sa-l privesc, sa intorc capul si sa-l privesc. Sa ne uitam din nou in liniste unul la celalalt. In el sa se prinda in hora lumea beata ca in jurul unui cadran iar in mine sa-si dea ultima suflare secunda dupa secunda, zeci, sute de trupuri de secunde ce au trait doar o secunda. Incepem negocierea? La ce bun? Realitatea nu mai este necesara nici suficienta si visele m-au dat deja afara. Sunt afara, dar unde? Pe partea cealalta a lumii imi spune un gand. Il cred. Oriunde e bine. Daca nu mai sunt in pat, daca nu mai privesc tavanul alb, daca nu imi mai este frica de pantalonii si pantofii de servici asezati ordonat pe fotoliul din antreu…este bine.

        Pe partea cealalta a lumii ceasurile sunt moarte si nici un Dumnzeu nu mai vine sa le scoale din pamant. Pasesc goala pe nisipul rosu, incins si ma gandesc la cirese coapte si samburi amarui si carne dulce ce se sparge intre maxilarele ce le mesteca prea zgomotos si le inghite prea repede… Este un pustiu prea mare pentru o camera atat de mica … si eu nu caut nimic, nu vreau nimic, nu mai pot nimic. Masor dunele si compar nuantele de rosu, aramiu, caramiziu, astept ziua cand picioarele or sa oboseasca si o sa se poticneasca singure de capul lor in mijloc, chiar la mijloc in rosu si o sa ma asez in rosu si in mintea mea va fi o singura culoare…

        Cu fata la rasarit un violoncel isi drege din cand in cand arcusul si apoi cu o lopata din corzi stirbite si vechi sapa. Il cauta pe Dumnezeu. Dar nisipul nu il asculta si curge pe langa el ca dintr-o clepsidra schiloada din care timpul vrea sa fuga si sa blesteme apoi lumea ce a vrut sa-l domesticeasca. Il rog sa cante. Vocea lui e barbatesca si tanguitoare asa cum frunzele plang in ultima lor zi atunci cand simt stransoarea slabita si vantul ce le rupe sa le duca departe, cand pricep in sfarsit culorile moarte de sub ele si nu vor sa creada… Saint- Saens si lebedele lui sunt aproape … cerul este plin de ele si aripile lor mari se intind in jurul pamantului si bataile lor tin parca pulsul unei lumi de mult uitate de mine intr-un alt somn. Ce rost are sa le mai stiu acum pe toate cand pot sa fiu un zeu uitat intr-o pustietate avand eternitatea la dispozitie sa ma decid daca vreau in drum spre servici o cafea cu sau fara lapte. Ma intai ma scol.