Condamnaţii

Judecătorul: 

De ce ati fost închişi?

Dedal :

Creatia este mai mult decât am anticipat eu a fi. Acum că ochii mei sunt striviţi de greutatea slăbiciunii lor mă simt mai bătrân şi mai neputincios ca niciodată. Era o vreme când din vârful peniţei dădeam viaţă; viaţă hrănită cu visele umanităţii, spoită în culorile decadenţei, a timpului, încrustată în piatră şi bronz. Viaţă mai presus de logică căci arta nu cunoătea îngrădire, glasul ei era viu şi în adâncimea lui mă cufundam ca într-un izvor de apă rece şi carnea mea se înfiora când gustam lacom din dulcile plăceri ale facerii. Dar am vrut mai mult şi atunci a apărut el. A fost primul care s-a gândit la o asemenea construcţie. Ştiam la ce o să o folosească, planul lui m-a scârbit şi totuşi aproape că am sărit ca ars, extaziat că o să începem lucrul imediat după luna cea nouă. Apoi, lucrurile au prins viaţă şi ne-au purtat într-un tăvălug ce ne-a descusut pe toţi deopotrivă de tot ce mai era omenesc în noi. Eram pe şantier zi de zi şi sub ochii mei minunea se ridica cu fiecare ceas tot mai frumoasă. La sfârşit era perfectă ! Strălucea în soare precum fecioara ce îşi ţinea inocenţa închisă între fiare grele şi lumea întregă privea şi cu toţii huleau dar cei mai mulţi erau curioşi şi vroiau să intre. Şi apoi ... când a venit ceasul cel aşteptat ... la prima strigare, la cea dintâi întrebare, când mi-au cerut să-l trădez, eu l-am trădat ...

Icar:

Tata a fost întotdeauna un egomaniac. Un inadaptat social ce nu ştia cum să trăiască fără să-şi sugă propria familie de viaţă, de sens, de pace ... Crezi că a văzut, i-a păsat oare că femeia lui stătea închisă într-un jeg de casă, ascunsă în întunericul unor pereţi de pământ, prea slăbită, prea bătrână pentru el şi jocurile alea sadice ce îi plăceau atât de mult să le cioplească ? Toate ideile astea ale lui, melodramatisme despre artă, pasiune, fiorul creaţiei ... hm... totul nu este decât un episod. Astăzi joacă rolul artistului ascet, înţeleptul răpit de lume din lume, mâine ? cine ştie ... salvatorul, eroul ce îşi vrea lăurii aruncaţi la picioare şi beţie şi numele în litere de aur! Jocurile alea ale lui nu sunt decât munca unei minţi obosite, rătăcite pe miriştea mândriei dusă la rang de măiestrie. După un timp a înţeles şi el că eu nu eram făcut pentru asta iar atunci când l-am întâlnit pe Tezeu totul a fost şi mai clar. Şi eu şi el ştiam. Nu am mai lăsat nici o uşă închisă în spatele căreia să mă pot ascunde; când a fost rândul meu să-i arăt ceea ce simt, am abandonat tot şi l-am urmat. Eu i-am dat cheia căci îl iubeam!

Judecătorul: 

Nu ţi-ai acceptat pedeapsa şi ai fugit. De ce ?

Dedal :

Ironia sorţii mele era mult prea mare ca eu stau acolo pur şi simplu şi să o împlinesc. Locul meu nu era în culcuşul fiarei, trupul nu trebuia să ruginească şi să macereze alături de oasele celor condamnaţi la uitare în burta aceea de pământ mai flămândă şi mai cutremurătoare decât iadul însuşi. Malurile lui Stix sunt căptuşite în mâinile celor ce se agaţă încă de o fărâmă de lumină dar în labirintul meu este numai tăcere. Zilele treceau şi simţeam tot mai mult cum mă împletesc amorţit în fire de căte trei şi cinci şi gândul îmi zboară tot mai departe până ce dă din nou de zidurile de piatră şi cade secerat la pământ. Dacă Minos ar fi înţeles cu adevărat ce îmi cere, dacă ar fi simţit ca un tată, dacă în mintea lui cărbunii încinşi ai furiei   s-ar fi domolit fie şi pentru un moment ar fi ştiut că nu te poţi opune acelei femei încăpăţânate ce te trage după ea cu o asemenea forţă şi îndemânare că orice rugă îţi este de prisos, nici un leac nici o cântare nu îi îndoaie hotărârea. Soarta este femeia dracu! Smuls din ţesătura aceea bolnăviciaosă în care disperarea şi laptele ei uscat m-au cusut am căutat din nou către cer. În lumea de peste mâluri, către albastru, din nou câtre muze şi hora lor îndrăcită în care vroiam să mă pierd din nou. Am întins aripile şi mi-am lăsat păcatul în urmă.

Icar:

Cum să îl las pe lunaticul ăla să mai închidă încă un fiu? Acela trebuia să fie începutul, de acolo trebuia să paşim împreună către tărmurile mângâiate de soare pe partea cealaltă a lumii. Privindu-i chipul tânăr, plin de speranţă şi pielea catifelată ce aluneca în valuri măslinii sub sprâncenele-i arcuite, am simţit pentru prima dată o sete sfâşietoare pe care încă nu îndrăzneam să o potolesc. Nopţile beţiei aveau să vină şi până atunci ştiam că vreau să-i fiu alături. Dar sorţii nu avut timp să-si înnoade firele că mâini străine imediat le-au desfăcut. Închis între măruntaiele unei bestii create de oameni pentru a întemniţa-o pe o alta creată de zei am respirat pentru prima dată aerul înecăcios al deznădejdii. Noaptea şi ielele ei m-au jupuit în fâşii sângerânde până ce într-un colţ uitat de lume am ajuns să-mi văd mâinile slăbite şi oasele albe săpând cu poftă într-o piele mult prea otrăvită ca să-i mai pese. În cea de-a treia noapte m-am rugat şi am jurat şi am înălţat privirea către înălţimi până ce au şters umbrele şi în locul lor am găsit din nou soarele ce se pregătea la fel ca întotdeauna, să răsară. Era dimineaţă când ne-am spus ultimile cuvinte, o lumină caldă, uşor timidă mă aştepta pe partea cealaltă. Am deschis braţele şi am pornit încrezător în căutarea ei.

Judecătorul: 

Şi nu ai plecat cu el ? ...

Dedal :

Singur în hăurile pustiului aveam mult mai târziu să înţeleg istoria acelei zilei. Atunci nu am putut. Nu am vrut. Tăiasem cu atât de multă sete lanţurile ce mă pironiseră în pământ, scuipasem din mine carnea ce mă transformase în muritor că tot ce aveam să fiu, tot ce vroiam să fiu era o mână întinsă către infinit şi acolo dacă eram destul de norocos aveam să încep drumul încă o dată înapoi acasă.

... acasă căci acolo mă aşteptau ochii curioşi ai lui Icar ce îmi cereau mereu să-i construiesc aripi ...

Icar:

.... dragoste, gelozie, desfrâu, minciună, ură, disperare, dezamăgire, abandon, strigăt, durere, dor ... toate atarnau greu şi îmi legau limba în noduri să nu mai pot înghiţii şi apoi asemeni unor bolovani prăbuşiţi în vale aduşi cu vuiet şi jale de apele sălbatice, un singur strigăt ... doar vocea mea ... şi marea ce mă înghiţea intr-un singur val ce ii rostea neincetat numele : Tezeu!

Dedal: Tu eşti ...

Icar: ... minotaurul ?

Judecătorul:   Ce răspuns preferi ?

Cântecul mierlei

           După ce afacerea familiei şi-a fumat ultimile zile, m-am descoperit dintr-o dată singur şi cu o foarte ciudată dispoziţie de a duce o viaţă cinstită. Ştiu, poate că nu a fost cea mai bună idee pe care puteam să o am dar la acel moment am crezut că ar trebui să încerc ceva nou. Mă trezeam noaptea visând cum înotam într-un teren virgin şi gol goluţ ca un pui de cocă mă puneam frumos într-o tavă aşteptând ceasuri bune cu ochii bulbucaţi în faţa unei guri de cuptor să-mi văd noua formă. Fierbinţeala răsufla din mine broboane reci ce treceau de sira spinării, prin nervi şi buricele degetelor, dincolo de corp, prin pahar, în vinul negru ce se mişca în valuri din ce în ce mai mari şi mai agitate culminând într-o explozie de ace aruncate în mii de culori ... atunci observam că am spart paharul, că poate ar trebui să fiu mai atent. A fost un proces. Ştiam. Acomodarea cu noua viaţă şi respectiv noul domeniu de activitate aveau să ceară timp, răbdare, efort şi mai presus de toate o dedicaţie  soră cu fanatismul. Ca întregul să se deplaseze pe axa trasată de la început trebuie să aibă un centru stabil, o greutate, acea atracţie incontrolabilă ce mai întâi trebuia să consume ca să poată da naştere. Totul porneşte desigur de la cerere şi ofertă. Nu există nimic pe lumea asta care să nu se supună acestei legi. Da, nici măcar Dumnezeu. Al cui? Al cui vrei tu! Al meu, al ăluia cu turbanul şi târla de femei ascunse în negru, al lui Mahraji şi Punjabi, al popii sau a pampilicilor ălora ce se plimbă cu biblia în dinţi şi dau cu ea din limbă în fiecare prag de uşă uşor întredeschisă. Ai coşul de cumpărături cu tine, deschizi cartea sfântă (oriare ar fi aia) şi în funcţie de buget începi să jonglezi, să negociezi puţin cu comerciantul. Mai lasă el puţin de acolo că de, trebuie să întoarcă şi el puţin profeticul obraz, tu de aici, el îşi vinde marfa şi tu cumperi în fiecare zi la fel de liniştit crezând că ai făcut cine ştie ce pomană. Învăţând de la cei mai mari aşadar, m-am uitat mai întâi la cerere şi eram ferm convins că am găsit nişa potrivită. Recunosc, mi-a fost destul de uşor să fac alegerea asta pentru că aşa cum spuneam vroiam o schimbare şi cum deja am avut o carieră cu care nu vreau să mă laud, dar puţini au avut parte, o carieră în care da, ai contact cu oamenii dar prea puţin. Discuţiile sunt de obicei ori prea scurte ori mai mult tachinări în faţa unui inevitabil adevăr sau mai bine zis deznodământ. Vroiam să văd lumea de după perdea, să fiu în mijlocul ei respirând acelaşi aer, vibrând la aceleaşi lucruri, întins în pătura de oameni ce se deşira în fiecare dimineaţă în staţia de autobuz din capătul străzii, să beau cafea de la automat şi să cumpăr pâine într-o pungă de plastic. Iniţiativa a fost bună, intenţia a fost bună dar implementarea a întâmpinat ceva probleme în primele momente ale intrării pe piaţă. Cum să-i faci să te asculte doar pe tine când orele zilei se umplu ca nişte bidoane de informaţie leşioasă şi se varsă în urechile lor asemeni laptelui dat în clocot ? Cum să vadă ce încerci tu să faci când totul se derulează ca pe o bandă de film din care ei zapează doar nişte  momente: prânzul, cina şi fututul de la ora 12.00 ? Cum ar fi fost să scobesc în lumea asta un orificiu nou? ... un buric cu patru pereţi de cărămidă şi scândură ... ca într-o măsea stricată să sap până ce dau de nerv şi acolo în umezeala unui loc ce nu mai simte nimic să-mi pun răsadurile şi să aştept recolta ce va avea să vină? Numai într-un asemenea loc, liber de corp şi durere, voinţa umană se poate descătuşa cu adevărat. Când am întrebat ei mi-au răspuns, cand au cerut le-am dat. Astfel într-un timp relativ scurt familia noastră a crescut şi aşa zisul meu spital de boli mintale era deja pe prima pagină a ziarului local. Îi spuneau „ a doua şansă la normalitate”, „boala ce se tratează prin ea însăşi” sau cum îmi placea mie „ veteranii tulburaţi ce nu renunţă la luptă”. Ciudat, niciodată nu m-am gândit la asta. Oamenii mei: obsesiv compulsivii, fobiştii, hipocondriştii, schizo, panicoşii, autiştii, depresivii şi să nu uităm de fraţii lor mai mari bipolarii şi demenţii, cu toţii erau niste oameni de nota zece. Fiecare în legea lui, cu griji şi panici, fobii şi obsesii, cu un pat şi trei mese calde pe zi, cu toţii aveam ceea ce ne doream. Pentru început operam oarecum în afara lumii convenţionale dar mica noastră societate se dezvolta conform estimărilor preliminare. În trei zile am trecut de la o mică adunare în jurul unui foc la un trib. Supravieţuind doar cu roadele naturii aflată în curtea din spate şi ocazionala vânătoare la supermarket-ul din colţ, ne-am organizat în caste dar uşor uşor lupta pentru statut şi ordinea la baie ne-a transformat dintr-un popor paşnic într-o bandă de barbari cotropitori ce luau cu asalt reduta bucătăriei în zilele când se gătea porc. Fobiştii şi depresivii se nimereau cumva mereu în aceeaşi tabără: unora le era frică că nu vor mai prinde carne ceilalţi erau siguri de asta. De partea cealaltă a baricadei, într-o comuniune perfectă, schizo cu autiştii şi unicul nostru hipocondrist adunau crătiţi şi polonice goale pe care le plesneau cât puteau ei de tare şi le aruncau înverşunaţi în calea inamicului împreună cu un foc continuu de ocare în care mama fiecărui pacient era o vedetă căreia i se trimiteau direct prin digitus impudicus varii propuneri porcoase, aluzii sexuale; dacă ar fi să fiu sincer până la capăt aş zice că săracele femei erau aşa de mânjite cu pastă albă încât nici o apă sfinţită nu le-ar fi spălat. În toiul luptelor, cu sângele fierbinte galopând prin venele tâmplei, oamenii mei erau ca nişte soldaţi perfecţi ce ascultau într-o singură gură de oxigen fiecare comandă. Nu de puţine ori am fost surprins de uşurinţa şi dibăcia lor în a sparge fiecare lacăt din casă, de a confecţiona din halatele albe o întreagă armură înfricoşătoare. În iureşul ăsta dacă dădeai la o parte toată nebunia, dacă îi decojeai aşa cum iei pieliţa unei banane, puteai să vezi conştiinţa în starea ei ce mai pură, sinapsele şi legiuni de neuroni ce săreau cu o lucire diamantină, absolut orbitoare, din ecranul propriei fiinţe în hăul infinitului necunoscut. Plângeam când îmi vedeam copiii, fraţii, carnea, noile mele mâini şi picioare cum învăţau să trăiască din nou. Fiecare cuvânt rostit între noi mi-a vindecat cicatricile zilelor de singurătate şi abandon. Cuvintele alea rostite la o bătaie sau la ora de alergări în curul gol prin faţa gardului de la stradă, ţipetele, chiotele, fluierăturile, agonia nopţilor petrecute între peretii căptuşiţi într-o pânză roz, anii ce au trecut dar care au lăsat în urmă noi şi noi membrii împortanţi ai societăţii noastre acum devenită capitalistă, totul a fost mult mai mult decât am visat.

           Dar acum sunt aici şi vă pot răspunde la scrisoare. Am văzut mesajul dumneavoastră la pagina cu anunţuri matrimoniale din ediţia de duminică a ziarului Zilele Poporului. Momentan natura afacerilor mele şi implicit programul foarte solicitant nu îmi permit o deplasare la domiciliul domniei voastre dar dacă vă puteţi confirma prezenţa la sediul firmei în data de 1 aprilie la orele de vizită putem avea un prim interviu.

    

 Stimată şi iubită doamnă voi aştepta însufleţit de cele mai înalte speranţe acceptul dumneavostră.

Napoleon Bonaparte

Stolul

             Fără să am un motiv anume anul ăsta m-am cam plictisit. Trotuarul şi bordura şi trecerile de pietoni din Bucureşti au devenit uşor uşor nişte vedenii mult prea obişnuite şi nu mai trezesc în mine nicidecum pasiunea trăită după câte se pare cu mult prea mult timp în urmă. Ne împărtăşeam secrete, schimbam umbre ... hmm câte umbre am mai schimbat noi şi ce mult ne-a plăcut. Uşor descumpănit constat că pierderea unei cunoştinţe atât de vechi nu mă întristează atât cât aş fi vrut. Chiar şi acum, mergând pe alea cu tei din faţa facultăţii, ocolind frunzele căzute şi parfumul lor dulce înecăcios, nu mai caut ca odinioară oglinzile de apă lăsate în gropile din obrazul de asfalt, nu mai am nevoie să mai privesc în ele. Curiozitatea, pot să spun ca a dispărut. Dar presuspun că asta e soarta tuturor lucrurilor, abţibildul să fie dezlipit, sâmburii să fie îngropaţi, sticla să se răstoarne şi lichidul să curgă, copiii să crească ... o mişcare de creştere şi transformare atât de minuţioasă şi de atentă încât chiar nu cred să aibă nevoie de nici un fel de dirijor. Se descurcă ea ... Şi totuşi, dintre sutele de porumbei ce au mâncat din acoperişul clădirii centrale ca să-şi cuibărească ouăle în loc ascuns, mă aşteptam să văd zi de zi câte unul prins de asfalt. Ori ei nu s-au lăsat, ori pe el nu l-au interesat de loc nişte înaripate, cert este că o asemenea vedere mi-a fost refuzată până astăzi. Acum în ceasul despărţirii noastre, vechiul meu prieten îmi face un cadou. Dacă aş fi ştiut din timp aş fi învăţat să privesc, să mă bucur de culori, să-i savurez fizionomia contorsionată atât de dureros asemeni unui pahar cu vin sec într-o noapte de matoleală. Buchetul este aromat, textura este fragedă, râncedă tocmai bună pentru un porumbel mort.                        

             Cei câţiva nori rămaşi în toropeala amiezii au plecat şi simt că mă pierd în albastrul înecat până la urechi într-un galben fierbinte. O boare moale îmi mângâie pielea şi fiecare nerv se înfioară, se răsuceşte şi se excită ca arcuşul unei viori în alunecarea ei melodioasă.  Îmi spun că ziua asta a mai fost o dată.  Era şi atunci ca şi acum vară iar liniştea aceea în care încă nu am ajuns să cred era ruptă în milioane de cioburi strălucitoare de insectele ce colcăiau în grădina din spatele casei. Timpul nu trecea, de fapt când aveam cinci ani timpul nu fusese încă inventat. Era zi şi era noapte. Era ai voie şi nu ai voie. Iar între toate astea stăteam eu pendulând ca toţi copiii cuminţi între starea de veghe şi cea de somn. De cele mai multe ori însă dormeam căci aşa m-am născut şi nu ştiam să fac şi altceva. De fapt nici măcar nu îmi puteam închipui că aş fi putut face şi altceva. Eram o copie fidelă a unor oameni, o reproducere mulţumitoare ce le confirma părinţilor în cauză, că produsul final este conform cu schiţa. Prevăzut cu funcţii de băut apă şi respirat aer, vara din anul 1980 m-a găsit pitit după casa bătrânească a bunicilor din partea mamei,  antrenat ca de obicei în dialoguri cu tufele de scaieţi ce creşteau în fiecare zi supărător de mult. Ne încingeam la discuţii şi seara când ajungeam acasă îi spuneam bunicului că atunci când voi fi mare aş vrea să fiu un ciulin. Râdea şi nu mă credea. Dar era adevărat. Tufa aia ce creştea lângă dudul cel mare de după gardul ţaţei Gherghina nu avea nimic din afectarea celorlalţi şi vorbea cu mine de la egal la egal, aşa ca de la plantă la plantă. Eram amândoi verzi, el, ciulinul, ceva mai mult decât mine şi bineînţeles cu o nuanţă infinit mai curată. Amorezat deci de scaiete, visam în unele nopţi cum îmi cosea mama din ciulinii lui o pelerină şi îmbrăcat cu ea mă îndreptam către uşă, mă opream în prag şi de acolo vedeam curtea şi strada şi piaţa din spatele şcolii şi cum de la mic la mare totul era rupt în două. Sub lumina palidă a felinarelor cu toţii îşi purtau bătrâneţea şi tinereţea într-o singură carne prinsă la mijloc cu câte un nasture ciulin rupt pe semne din tufa mea. Dar nu erau cusuţi deloc bine şi priveam cu groază cum din marginile ruginite pierdeau la fiecare pas câte o bucată din ei. Înghiţeam cu greu aerul având gura uscată, lividă de teama de a merge mai departe. Oare mă vor sfâşia? Or să vrea să muşte din mine? Mă împiedicam în gândurile astea ca într-o pădure de liane lipicioase ce se înfăşurau în jurul gleznelor şi nu le mai dădeau drumul. Ce nebunie ! negura nopţii trecea prin mine ! ...mai subţire decât aerul, mult mai uşor decât fumul de ţigară, în mantia mea căptuşită în spinii atât de dragi mie, mă ştergeam din lume şi încet, aproape fără motiv mă agăţam de câte un gând ce se rătăcea din ochiul vre-uneia dintre fiinţele înjumătăţite. Mergeam aşa de departe dar nu destul se pare pentru că orice aş fi făcut, oricât de mult m-aş fi ascuns, mama mă găsea şi mă aducea înapoi acasă. Cu mantia ruptă...

               În spatele casei deci, pe după magazia veche ce stătea să cadă peste orice amărât fără a face nici un fel de diferenţă, scuipând seminţe până ce gropile săpate în carne cu lopeţi de sare colţuroasă mă usturau, se umflau şi mă obligau într-un fel să mă opresc. Dacă la oraş eram copil cuminte, la ţară, mâncând seminţe şi udând pământul cu o ploaie de coji uscate, mă simţeam ceva mai bărbat. Altfel îmi stătea cu mâinile în buznarele de la pantaloni, scoţând tacticos, la fel ca şi Viorel, băiatul lui nenea Turcu, sămânţă după sămânţă, îngânând fiecare cuvânt pentru că îmi era imposibil să articulez ceva având gura plină cu salivă. Viorel era mai mare şi ai lui îl lăsau să plece singur pe deal, să meargă la gârla de la Dumbrăveni, îl trimeteau chiar şi la bere. Mă lua şi pe mine câteodată cu el. De Duminica Tomii a venit la poartă şi m-a întrebat dacă am râme. Am luat un borcan şi am mers să căutăm în groapa cu bălegar de la porci. Pe la 8 eram deja în deal, la baraj, cu undiţele aruncate, privind ca doi şoimi înfometaţi fiecare unduire a plutelor. Pe apă gâzele patinau urmărind câte o rază mai mică de soare, în spatele nostru porumbii erau înalţi, mândrii şi deosebit de aroganţi cu şomoioagele lor de mătase alb-roşiatică în piept. Frumoşi! Pe malul celălalt, două berze scotocind noroiul căutând broaşte ... şi toţi peştii din baraj !! Viorel era supărat şi înjura aşa cum băieţii mari înjură. Îl ascultam şi eram furios că inima mea nici nu îndrăznea să caute aşa vorbe. Ce să-i faci, eu eram băiat cuminte. Cu precizia unui vânător înnăscut, Viorel întinse firul de al cărui capăt stătea prins în sfârşit un peşte. Nu era mare dar se zbătea aşa de tare încât de frică să nu îl pierdem am intrat în apă până la brâu şi l-am prins cu plasa. Acul era bine înfipt în buza de sus, nici urmă de sânge doar gura căscată gata să plesnească. Trebuia să-l pun în minciog şi apoi la loc în apă. Trebuia... dar peştele stătea cuminte la mine în palmă, lipăind când şi când cu câte o unduire din ce în ce mai slabă din coadă. Viorel m-a întrebat ceva de cutia cu ace şi de acolo nu mai ştiu. Gâtul mă strângea şi aveam senzaţia că se subţiase şi era la fel de mic ca cel de la sticla de vin de 2l. Dinţii şi măselele se apăsau ca turbaţii unii peste alţii, scrâşnind ascuţit, eliberând în gură un miros de cald şi mucegai. Sub piele, încercând să se elibereze, ticăitul sângelui ce îşi făcea loc prin tâmple începuse deja să numere înapoi. Deschideam ochii la fel de mari ca şi gura peştelui căutând un colac de salvare. Orice, nu conta! Întrebări, rugăminţi, învoieli şi încă o dată rugăminţi... ciulinul cel verde era şi acum mult mai mare decât mine... scârbit am aruncat peştele în minciog gândindu-mă doar că în puţin timp, fără ca acesta să ştie un cuţit de bucătărie îi va mângâia pântecele iar apa, ei bine nu avea să o mai guste niciodată!

             În sertarul de la birou, sub dicţionarul francez-român varianta de buzunar am două poze. Una e din armată: trei capete ţuguiate, obraji supţi şi uniforme spoite în strat gros de praf. Trei feţe ce au zâmbit cât au stat la poză şi care mai apoi au fumat, au fost prinşi de plutonier şi nu au mai primit pachete de acasă tot restul anului. Cealaltă: un decupaj dintr-un ziar vechi unde pe o hârtie maronită, roasă în colţuri, doi copii privesc omul cu piele albă de peşte pe care tocmai l-au pescuit din lac. Băiatul cel mare plânge, cel mic însă asteapta liniştit să plece acasă, acoperit din cap în picioare în ciulini proaspăt culesi. Deasupra tuturor un stol de porumbei.

Clubul maratonistelor

              Femeile ştiu să alerge cel mai bine. Nu cel mai repede neapărat, dar cel mai bine cu siguranţă. E un apanaj al lor ce le permite în mod natural să topească realitatea şi să o toarne într-o formă cu mult mai potrivită, fără logică bineînteles dar până  la urmă o copie fidelă a artistului. Hava alerga acum de o anumită vârstă pe care nu are rost să o spun căci ştim deja cu toţii despre care este vorba. Trezită cu noaptea-n cap de o nălucă a Havei din viitor, Hava cea din prezent sări cu paşi mari din pat, îşi înfipse din mers picioarele într-o pereche de pantaloni sport culoarea gri şoarece şi pornind cronometrul trânti uşa în urma ei. Afară era rece şi drumul bine asfaltat, mai lucios şi mai curat decât orice altă mobilă  lustruită cu îndârjire de una dintre sutele de gospodine model din cartierul vechi. Drumul era unul şi acelaşi. Un zig zag monoton şi previzibil în jurul unui lac artificial ce purta resemnat tatuajele grătarelor de duminică într-o piele de iarbă tunsă exact la 3 cm. Ea nu făcea jogging şi totuşi dacă era să facă un calcul rapid al kilometrilor parcurşi se strângeau în mod absolut ciudat destul de mulţi. Ieşea cu tălpile goale în pietrişul din spatele garajului de un alb implacabil şi de acolo numai pe ciment, pentru viteză, lăsând în urmă o umbră ce aşa cum constata şi ea devenise tot mai adaptată la cursele pe distanţă mare.

             Un credincios adevărat se roagă în picioare; aleargă înmuiat în patima sudoripară ce îl cuprinde atunci când zeul lui i se întinde la picioare asemeni unui sarpe şi îl îmbie metru cu metru să-l calce, să-şi lase în urmă umbra şi să creadă ...  să creadă ... Cucernice, tălpile Havei se rugau, când dreapta, când stânga, cu sete şi beţie în timp ce pielea moale ... şi călcâiul şi degetele ... îngenuncheau în praful cu model de patrafir de pe drumul cu două benzi pe fiecare direcţie de mers. Abdomenul încordat, umerii traşi, spatele drept, Hava şi umbra ei ce se împiedica şi se încurca la nesfârşit în crengile copacilor crescute la fel de frumos pe ciment ca şi în pământ, îşi făceau loc prin liniştea ceasului ce bătea de 6 şi nu păreau că mai sunt în stare să se oprească. Asemeni cailor sălbatici ce se pierd într-o goană nebună, într-o viteză nebună pe care doar ei şi copitele lor  obosite, vopsite în praf copt de soare şi vreme o pot întelege; asemeni unei creaturi mitice născută din oameni şi fantasmele ce îi răscolesc si îi muşcă în miez de noapte, Hava îşi ştia bine patul şi perna din care a fugit. Căci trebuia să fugă. Cu ce altceva să stingă spuma aceea fierbinte ce îi creştea în piept şi se revărsa în valuri până ce îi inunda corpul şi o paraliza cu o expresie de groază mută întipărită pe faţă. În clipele acelea marea de aer încă nebăută, marea aceea închisă în afara zidurilor o salva înnecând-o în adâncimea ei, amestecând-o prin lume şi apă, ştergându-i urmele, cernându-le în sare albă, luciosă, primitoare.... spaţiu gol în care sufletul ei putea să crească aripi şi rădăcini ... să trăiască ....

               Îmbărbătată de priveliştea unei străzi adormite, fără hurduit de maşini şi fiare, Hava grăbi pasul şi în puţin timp trecea deja prin faţa unei clădiri vechi destul de simplă şi absolut butucănos înfiptă între răzoare întregi de căsuţe model, aşezate ordonat de locatarii lor la fel de ordonaţi. Ferestre prea mici, pereţi prea vechi, uşă prea crăpată, cioburi prea împrăştiate pe aleea îngustă astupată în frunze mari de nuc ... şi totuşi... Cum e sunetul ăla ...?... când se rupe ceva, când lăsăm o bucată din noi, tăiată, sângerândă, privind neputincioasă cum făcătorul ei o părăseşte într-o lume în care tot ce are de făcut, tot ce poate cu adevărat să facă este sa moară? Câteodată e un ţiuit lung, continuu, cu fluctuaţii, modelând timpanul ca şi când ar fi o plastilină moale în mâna unui copil. Iar alteori este doar o bătaie, urmată de alte bătăi ce lovesc cu pumnul în vene şi capilare până ce sângele din ele se mişcă şi el tot în ritmul acela puternic sacadat cu reflexii spontane în tâmple...sau ca acum, o secundă de linişte curată, spălată bine şi atârnată pe o sârmă cu faţa la soare. Doar o clipă ... ca un clopot de sticlă fără aer deci fără sunet ... un clopot care să te acopere şi să te învelească într-o crustă ca într-o carapace ce treptat o să se usuce şi o să te închidă sigur şi definitiv în ea ... de ar fi atăt de simplu ... gândi Hava...un stol de porumbei treceau pe desupra ei. Purtate de vânt, aripile lor păreau să se întindă pe mii de  kilometrii. Pene cenusii şi albe, pene vii ce privesc lumea din cel mai înalt albastru fără a emite ipoteze stilistice, fără a se lamenta de gunoaie şi gropi pline de ele, doar o privire de sus, unde noi suntem mici şi ele, aripile sunt uriaşii. Totul este simplu atâta timp cât renunţi la ideea de a înţelege, de a fi pe deplin într-o circulaţie sangvină cu lumea şi toţi bolovanii pe care îi naşte, lepadându-i continuu asupra unor conştiinţe schelet de care carnea adevărului nu se poate prinde. Totul este simplu dacă întorci privirea, închizi ochii şi te priveşti în oglindă...

               Încă doi paşi şi toată lumea aceea de care fugea o prindea deja din urmă. O femeie, încă una, încă una ... uşi deschise şi închise la loc, tălpi clipocind pe betonul rece un mesaj ca pentru o telegrafistă. Şi Doamne ce mai răsunau toate acele voci în mintea ei. O întreagă reţea de neuroni ce se cosea între toate acele femei şi totul trecea ca dintr-un vas de apă într-un alt vas de apă şi în loc să cureţe sau să curgă într-o altă formă nu făcea decât să tulbure vasul şi toată fiinţa aceea fragilă şi moale pe care o conţinea. Un roi de cuvinte şi litere şterse alternau ca nişte holograme în pielea oraşului ce începea să se trezească de dimineaţă. Însă Hava nu putea să le dea sens ... alerga gâfâind cu mâinile larg întinse după ele încercând neputincioasă să le prindă iar în ea. Oxigenul gros ca de smoală îi umplea încet plămânii şi ca un clei ce se întărea cu fiecare respiraţie îi prindea din nou gura într-un strigăt tăcut. 

-          Toate femeile astea nu au feţe ! Nici una! De ce ?

 .... femeile fără chip erau acolo, din ce în ce mai aproape cuprinse din toate părţile de o mare de alb în care cartierul prindea în sfârşit culoare ..... grădina cu masa din lemn masiv şi scaune ca pentru masa de dumincă. Muzică şi pahare ciocnite, clinchete subţiri şi vesele, niciodată timide, niciodată prea puţine ... şi spatele lui pe care nu se mai sătura să îl privească. Toată căldura lui ce pulsa în trupul ei ca şi când ar apăsa uşor pe clapele unui pian. Simţindu-i privirea se întoarce. O priveşte. E tăcut şi braţele lui nu vor să o cuibărească în ele. Nu sunt acolo. Îl doare ... zâmbetul se schimonoseşte în ţipăt, pieptul acoperit de palmele vineţii ce îl împresoară şi îl trag înapoi. Albastrul sângerează, roşul devine un şuvoi din care gâlgâie pe neaşteptate viaţa ...

             Maratonistele s-au oprit. În faţa lor aşa cum a fost de la început, Hava împleticindu-se în picioarele ce abia îi mai puteau susţine greutatea. O peliculă trasparentă şi fierbinte îi săgeta pupilele. Casa lor avea cele mai frumoase ferestre, acum ele dormeau în cioburi. Gardul era proaspăt vopsit în fiecare primăvară pentru că el ştia că asta o face fericită. Lemnul a putrezit rumegând cu mai multă poftă urmele lăsate de pensula lui. Hava se privea acum în chipul maratonistelor ca şi cum ar fi fost oglinda cea adevărată. Dar oglinzile se sparg!  Maşinile, claxoanele asurzitoare ale  orăşenilor plecaţi pe drumul furnicarului spărgeau pe rând  fiecare maratonistă în fire de praf  ce se pierdeau până să atingă pământul....

            Pe ecranul cronometrului pâlpâia insistent  o serie de numere codate în rosu ... s-a terminat bateria. Hava ridică privirea către norii ce se adunau afară. Astăzi nu o să alerge.    

Monotonie

            

          Dincolo de monotonia noptii, pleoapele-mi obosite nu reusesc sa deosebeasca catusi de putin din toata valtoarea asta de negru ce s-a lasat atat de autoritar deasupra lor inca de pe la orele sapte. Gustul dulce-amarui ce-mi staruie in narile inflamate ma confunda inca si mai rau… Intr-un spatiu doar al meu, intr-un timp fara masura, intr-un tunel ce sparge orasul in malul stang si malul drept, o pereche de picioare schiloade, impleticite de slabiciunea lor ma poarta dintr-un capat in altul, asemeni unei sperietori de oameni menita sa-i trimita fugind la mama lor chiar si pe cei mai temerari dintre stimabilii cetateni ce bat trotuarele la ceasul asta al noptii. Felinarele imi evita privirea, pisicile urla, canalele mustesc intr-un abur in care se sterg pe rand formele caselor, piatra si sunetul unei perechi de tocuri cui pe care pot sa jur ca i-am auzit cum au facut dreapta la intersectia cu cladirea primariei. Am mers fara rost … nu m-am pierdut dar am ocolit aceleasi case, aceleasi alei de prea multe ori si acum m-am plictisit de ele. Starea asta de oboseala ce respira prin aceeasi pori ca si mine o simt grea si nehotarata. Este placuta nu zic nu dar in moalele ei simt ca as putea sa ma adancesc mai mult si imi este frica.

       Este inca noapte. Incerc sa evit gandul asta si ma adapostesc la gura unui cazan in care trei barbati complet necunoscuti ard gunoaie ca sa se incalzeasca. In aer se strecoara incet o senzatie uleioasa de angoasa, de asteptare ... Cei trei privesc direct in flacarile palide ale focului de la miezul noptii si hipnotizati, mi se pare ca se metamorfozeaza de la secunda la secunda in statui de ceara ce apoi se topesc dintr-unul in altul si vor lasa urme greu de spalat pe cimentul de a adoua zi. Ii invidiez dar imediat imi dau seama ca pentru cainele schilod ce tocmai trece pe langa rugul nostru de cazan, cele 3 figuri de ceara si eu suntem identice. In total patru barbati decojiti de zilele in care aveam forma, incapabili sa mai excitam salbaticiuni in fusta si dresuri. Cainele cel roscat cu piciorul din spate rupt si tarsit in urma ca un ciot se opinti in fata noastra si dupa cateva clipe in care si noi si animaul ne priveam incercand sa ne imaginam cum ar fi sa fim in pielea celuilalt, se aseza in fata cazanului privind la fel de pierdut in flacari ca si colegii mei. Buzele imi ard de sete si ma surprind cum inghit in sec la ideea ca as putea stoarce cainele ala rosiatic intr-un pahar si i-as bea sangele proaspat oxigenat cu doua cuburi de gheata. Gatul imi tresalta si limba mi se plimba prin gura agitata, asteptand parca prima picatura sa se prelinga lung pe ea. Inghit inca o data, de data asta lung si zgomotos ca si cand ar fi fost un pumn de apa rece de izvor si acum ... acum stiu sigur ca sunt gol, ramas fara sange. Asa se intampla cand il consumi pe tot deodata, prea mult, prea repede ...

       Daca mi-am imaginat vreodata ca o sa parasesc in fiecare seara cu indarjire patul conjugal si o sa dau foc la cazane alaturi de indivizi fantomatici si caini rosii – nu. Cum as fi putut? Boala era veche dar simptomele au aparut pe parcurs ca atunci cand te musca un tantar mai mic: azi o buba, maine doua, poimaine trei ... incet incet pana te suge cu totul si ramai o carcasa ce tanjeste ca un prunc la tata mamei sa se incalzeasca. Cu un cutit de bucatarie imi inchipui ca tai bucata aia canceroasa din mine care trebuie in fiecare zi sa se intoarca intre patru pereti, intre doua coapse al caror nume am incetat sa-l mai pronunt de mult. Fata ei, mirosul ei, au capatat un nume de serie ... sotia. Tot ce avea sens in ea, tot ce era ascuns si innebunit eu cautam cu lacomie in noptile lungi de agonie legat in trupul ei, totul s-a diluat repede intr-o apa statuta, pusa la fiert de mintea ei ratacita in care eu si tot ce se petrece in afara celor 4 pereti albi, nu mai avem loc.

           O sticla cu un continut neclar trece din mana de ceara in mana de ceara pana ce isi face loc si in palma mea. Ii scot dopul si ma scufund in ea. Prin lichidul amarui ce in alunecarea lui in adancuri parjoleste tot, vad catelul rosu venit la picioarele mele. Ochii inveliti intr-o pielita sangerie ii lucesc straniu in cap in timp ce eu ma inec cu caltii grosi de blana ce ii cad pe manecile de la pantalon duse dintr-o parte in alta de vant. Ma uit la el ca si cand e o parte din mine. Partea aia bolnava, taiata ... dar nu e. O simt grea si vie pulsand la fel de dureros in mine. E timpul sa plec.

         Pe malul drept al orasului imi croiesc drum cu greu printre malurile intortocheate ale unei mintii spalate cu posirca amaruie si fum gros de gunoi ars. Casa unei profesioniste intre ale amorului trebuie sa fie pe undeva pe aici. Grabesc pasul dar si cainele rosu cu piciorul ciot este atent si ma urmeaza, mereu cu trei pasi in urma. La un interval anume, vegheate in liniste de felinarele pe jumatate stinse, umbra mea si umbra lui se unesc si apoi se scurg una din cealalta, repetand la infinit acea operatie pe care eu nu sunt in stare sa o fac. Si el e acolo, intreg, nu il doare si chiar daca l-ar durea tot dupa mine ar veni pentru ca miroase carnea din care s-a nascut. Sprijinit de poarta de metal din care se desfac zeci de felii groase de rugina astept ca matroana sa-mi deschida usa si sa ma pofteasca ca de obicei inauntru. O palnie de lumina galbuie scapa din pragul usii ce se deschide cu un harjait ascutit. Cainele rosu se opreste. Femeia din capul scarilor lasa sa-i scape un ranjet schimonosit pe fata dupa care ridicandu-si fusta pana in dreptul buricului imi face semn sa urc. Respir adanc si aerul ce imi inunda plamanii ma imbata. Este doza zilnica de uitare si ca un drog perfect ce imi paralizeaza corpul de la gat in jos, isi face si de aceasta data efectul. Cand sunt aici visez ca viata dintre cei patru pereti este doar o inchipuire meschina de care nu pot sa scap pentru ca beau cam mult si sunt o fire depresiva. Visez cum ca femeia dintre cei patru pereti este de fapt o planta intr-un ghiveci care ma priveste insistent in fiecare dimineata din balconul vecinei. Visez ... cum ca animalul cu blana rosie si un picior ciot pe care matroana l-a lovit cu parul in cap inainte de a intra eu in casa o sa ma astepte sa plecam impreuna ...

Prin ceaţă …

         Era o lumina difuza, ratacita printre coloanele masive, taiate ca intr-un bustean de piatra de niste oameni ce nu stiau ce fac asa cum nici acum nu stiu ce fac pentru ca cel mai probabil sunt morti. Acum ei tac si eu ma uit la coloanele lor de piatra, nu cele osoase, si ma intreb cum ceata mea imaginara mi-a iesit din nari si sta cuibarita ca o dama de companie in fumul de tigara al iubitilor ei, eternii  generosi …

        … dimineata … oamenii coborau scarile printr-un nor de lapte murdar ce isi facea violent loc printre ei, urland si smucindu-le haotic din loc mainile ca niste carpe din carne moale, tocita de timp. Curios cum laptele acela zbura si se indoia si se desfacea in fasii subtiri si mai subtiri pana ce din margini incepea sa se manance singur inapoi, eu, privitorul lui, iau fiecare scara in piept, ii simt fata plata si osedant de previzibila si imi sterg ochii de alb. Clipesc dar paienjenisul alb isi strange si mai bine nodurile in margini incat privirea mea albinoasa imi ramane mica si ma strange. Simt cum pupilele se dilata si se inmoaie si se macereaza intr-un lichid care la prima vedere nu ai zice ca ar curge si totusi o face. Minutios de atent se prelinge de sus in jos, prin gropi de piele uscate, zgrunturoase ... nimic mai mult decat timp pierdut, nisip de timp, siruri lunguiete de timp cu vai adanci si maluri negricioase. Troznind din incheietura ridic mana pana ce descifrez prin pupilele aburite ca limba cea mare a ceasului e pe 7 si cea mica foarte aproape de 3. Mai am de coborat inca putin si dupa usa e prima la dreapta. Nu stiu cum de m-am incurcat ca un prost prima data. Eram ca un sobolan pus sa calaresc un ghem, mai repede, mai repede, pana ce vedeam clar ca dupa stanga fac dreapta, merg drept pe culoar pana in capat, apoi stanga si inca o data dreapta. Atunci nu stiam. Ma apucasem sa-i intreb de protocolul costurilor compensatorii, daca a fost regelmentat si aveau metode de aplicare. De fapt incercam sa trag de timp pana ce imi aduceau banii. „Castiguri rapide! Vii si pleci cu banii !”. Era doar un anunt intr-un ziar lasat pe o banca in metrou. Dar asa incep toate nu? O coincidenta... niciodata nu mi s-a mai intamplat ... nu credeam ca o sa fiu eu cel ales ... Nu mai stiu daca am citit anuntul pentru ca era o poza cu una goala langa „castiguri rapide” sau pentru ca femeia trecuta de prima tinerete de pe banca din fata mea ma privea ca si cum hoitul meu nu-i facea deloc bine dimineata si eu de-al dracu' am vrut sa-i arat ca mai am ceva statii de mers si o sa-i rasfoiesc ziarul ala puturos in fata cat pot de mult.

             Lasand in urma scarile priveam usa ce se deschidea in fata mea si ace reci imi coboarau de pe gat, pe brate, in degetele subtiri ce se scuturau ca si cum ar fi fost atinse de bruma si isi dadeau seama panicate ca nu sunt pregatite sa infrunte inca muscatura taioasa a iernii. Era pe senzori. Totul era pe senzori, de la automatul de apa care stia exact cat vroiai, la matahalele cu ochelari fumurii asezati cu foarte mult bun gust din metru in metru, gata oricand sa te convinga cat mai bland cu putinta ca a te intoarce din drum nu era o idee tocmai buna. Cand intram acolo un huruit surd imi umplea urechile ca si cum ar fi fost apa si auzeam pasii celorlalti de pe coridoarele vecine in perechi de ecouri ce se strigau unul pe celalalt si cand se gaseau impreuna cadeau in timpanul meu ud ca niste picaturi plesnite in alte picaturi mai mici si mai ascutite. Imi placea sa cred ca eu cu puterea mea faceam ca talpile grele sa se ridice din pamant si sa impinga un corp atat de gol inainte. Banuiam insa ca nu am dreptate dar chiar si asa ... mi-au spus ca plimbarile astea lungi o sa-mi faca bine. Asezat, privind insistent tavanul in care un roi de cercuri negre se insurubau pulsand adanc in varul alb imaculat, aveam impresia ca daca voi astepta destul de mult, albul o sa se cojeasca asemeni unui ou fiert si din interior o sa curga toata lumea aia multa de deasupra, pe care atunci nu o vedeam dar eram sigur ca exista. Ei il numeau Depozitul de Vise, cea mai mare banca de experiente subconstiente; calitate garantata, preturi accesibile. Intins pe un pat lung si ingust in camera cercurilor suruburi, asteptam in fiecare dimineata cu emotie ca perfuziile sa-si faca treaba si sa adorm din nou. Visele trebuiau sa fie naturale, fara chinezarii sau cine stie ce prafuri. Clientii cereau testarea lor inainte de utilizare. Cu totii aveau organele uscate, sterpe ca niste vaci lasate sa putrezeasca de vii intr-o gradina cu nisip, insa organul meu ii facea sa viseze. Ochii li se zbateau sub pleopele inchise in somnul tehnic setat la doua ore cand o garla de imagini cu sunete si ... amintiri .. curgeau din mine in ei. E ciudat cum nu m-am gandit sa-mi cantaresc organul inainte si dupa folosire. Era o idee de bun simt. Si totusi ... Obisnuiam sa ma uit pe catalogul cu donatori, sa le citesc descrierile, sa le compar pozele, sa incerc intr-un fel sa le ghicesc visele. Oricat de mult mi-as fi dorit nu reuseam sa vad dincolo de paginile acelea de hartie murdarita cu expresii faciale ca niste cutii de carton golite de continutul lor si lasate astfel fara de scop. La poza mea nu am mai putut sa ma mai uit. Stiam deja. Prins intr-o cursa de soareci legati la aparate si mulsi zilnic de tot ce mai ramasese viu in ei, visam de la 8 la 6 in fiecare zi si noaptea alergam dupa vedenii care mai de care mai absurde, crezand ca prostul ca pot construi visele cele mai bune, ca in lumea aceea eu voi fi un arhitect.  

               Nu poti visa la nesfarsit – asa imi zicea mama. Era ferm convinsa ca are dreptate asa cum si eu era ferm convins ca trebuie sa-i demonstrez contrariul. Visele imi veneau la fel de usor ca si gurile de oxigen baute zilnic cu plictiseala dar pe care le gustam ca la inceput. Acolo printre umbre de toate culorile si creaturi fantastice ce se nasteau cu lacomie in mine ma simteam puternic. Printre gandurile ce inca nu prindeau forma, in linistea vocilor mele amutite mi-am auzit pentru prima data respiratia. La scurt timp dupa, totul s-a terminat. Eu am terminat.  In somnul de zi cadeam ca o buturuga stricata intr-o apa ce ma prindea in alunecarea ei si nu-mi mai dadea drumul. Fire, fire, fire, fire, fire ....ma tragea in fire ca o tesatoare iscusita si eu ma pierdeam in ele fara sa incerc macar sa ii rezist.

              Acum nu mai visez. L-am uitat chiar si pe ultimul cu toate ca pot sa jur ca ziua pe la ora pranzului ii mai vad umbra odihnindu-se in coltul ochiului. Majoritatea donatorilor se confrunta cu tulburari grave in procesul visarii sau sindromul Morpheus, prezinta schimbari de comportament, tendinte suicidale sau maniaco-depresive. Domnul doctor mi-a explicat toate astea in detaliu de la inceput. Am stiut la ce sa ma astept dar apoi eu am inceput sa uit. Era ca si cum din mintea mea deschisa acelor clienti platitori ieseau cu fiecare sedinta ca dintr-o sticla de sampanie agitata bine inainte de a fi deschisa, oameni si locuri si idei si parfumul de cafea pe care acum il descopar la fel de surprins in fiecare dimineata.

             Lacrimi albe curg din ochii albi .... a fost o joaca ... trebuia sa fie o nimica toata ... din gatul rigid asemeni unei caramizi umplute cu ciment pot doar sa ingan ca acum nu mai conteaza ...