Invitaţie la nuntă

 

24 august

       M-am hotarat sa-ti scriu.

       Vreau sa stii ca acum sunt bine si ca nu mai plang. Am inteles tot ce mi-ai spus si o sa am grija sa nu mai repet nici o greseala. Nu mai am timp de greseli nu? Tu ai spus-o mai bine ca mine: proastele tatoase si sterpe nu mai au timp sau … tu nu mai ai timp pentru ele .. oricum ar fi e bine asa. La ce bun atata du-te vino pentru un maruntis. Nu ti-am spus nu ? Pana la urma maruntaiele sunt de vina. Sunt asa de incurcate incat zici ca dracu s-a dansat in ele si acolo, jos, in moalele pantecului a rupt ce a rupt si a taiat ce a taiat ca acum e liniste. De ce crezi ca mi-a facut mie asta? Era normal, trebuia sa ma astept, trebuia sa-mi inchipui ca intr-o zi o sa ma trezesc golita si de tine si de burta care nu a fost in stare sa ma scuipe afara intreaga? Lucrurile astea nu se intampla asa intr-o zvacnire a materiei ce se dezvolta si incepe sa aiba idei… Oamenii au idei, oamenii au cuvinte, cuvintele au putere. Nu cred ca mai are rost sa ne prefacem acum ca nu stim despre ce este vorba... eu ca sa nu mai uit am scris. Am scris despre tine in fiecare zi si am vazut inca o data atat de clar cum ma priveai prin sira spinarii, cum scrasneai dintii inainte sa te asezi pe mine si sa le infigi otrava in oase. M-ai blestemat si acum sunt agatata in cuiele tale ruginite in care respir zi de zi si nu mai vreau…

       Vreau sa stii ca te vad in fiecare zi. Ai ochii sparti si buzele vinetii si fata ta nu mai e a ta. Carnea si muschii nu mai au forma ta iar cutia in care esti asezat aluneca ca pe o banda rulanta, treapta cu treapta cu treapta, incet si sigur in jos. Esti melancolic si nu imi dau seama de ce. Mi-am promis ca o sa am grija sa nu mai spui nimic. Sa ramai frumos si tacut si pamantul sa te inghita cu pofta si sa te spele de pe pielea mea, sa fie ca si cum nu ai fost. Niciodata...M-am gandit foarte bine la tot ce o sa fac. Simti si tu ca se apropie nu? Momentele astea de dinainte sunt delicioase. Mai nou am ajuns sa ma imbat din ele si excitata de curentii reci ai premeditarii ma asez goala pe faianta din bucatarie si exersez cu orele ascutiri, aruncari, crestari...

      O sa fie bine, o sa vezi. Ca in toate cele exista un ritual, avem pasi si vami de trecut. Cum vom avea o singura si unica reprezentatie trebuie sa avem grija sa iasa bine din prima. Dar nu-i nimic, ti-am zis ca m-am pregatit. Cred ca o sa-ti placa si tie. Am pastrat toate decorurile de atunci: florile, cununile, lumanarile... tu le-ai ales cu toate ca stiai ca nu im place rosul ... acum insa cred ca se va potrivi. Imagineaza-ti doar o mare rosie in care vei curge picatura cu picatura si vei simti poate pentru prima data ceva ...

     Vreau sa stii ca m-ai lasat sa jur singura acolo unde trebuiau sa jure doi! Ai incalcat talmacirea si eu am devenit doar o simpla carne sacrificata intr-o usa de biserica crapata. Purtam straiele albe dar cum bine stii eu nu mai eram de mult alba. Ai luat intr-o mana lumanarea noastra si ai aruncat-o pe trepte stropind totul in jur cu galusti fierbinti de ceara. M-ai aruncat atunci pe trepte si pe mine si in cei trei pasi pana la masina mi-ai vorbit de pustietate, de femeia stearpa, de barbati zei si 100 de virgine si.... Acolo unde a inceput doar acolo se poate termina. Si o sa se termine. Eu am numarat ca au trecut exact 80 de zile de la blestem. Maine la 12 noaptea, la o rascruce de drumuri o tiganca o sa-mi deznoade soarta. Si atunci, cu sangele tau pe treptele bisericii crapate, in strigatul clopotelor eu o sa fiu mireasa...

Trenul care duce oamenii in iad

„Atentie se inchid usile.” ma trezeste din visare o voce moale de femeie. „Este mai mult sunet decat femeie ma gandesc si fara vreo tinta anume imi fac loc prin multime urmarindu-mi reflexia in geamurile intunecate. Par trista. Ridic din umeri si cu o grimasa de plictis poate chiar si sictir ma protapesc in dreptul uneia dintre usi. Nu stiu cum am ales-o tocmai pe asta. Parea mai buna, mai departe decat celelalte! Privesc in continuare la fata trista din geam. Parul asta nu avut niciodata in viata lui o zi buna, ochii sunt exact cum nu ar trebui sa fie: caprui, mici, lasati, incercanati; picioarele, proverbiala „piesa de rezistenta”.. .mereu mult prea groase. Zambesc. Asa fac de fiecare data. Ma gandesc intai la rele apoi la bune. Nu ajung la nici o concluzie. Dar trenul merge... Ma gandesc cat timp mai am, cat mai e pana la urmatoarea statie, cati oameni o sa plece, cati o sa vina, cine o sa uite sa coboare, cine o sa se reintalneasca cu cine, o sa se uite cineva si la mine ..?„Urmeaza statia cu peronul pe partea stanga.” Ce bine ca ne apropiem. Ma uit in jur si nimeni nu se mai bucura la vestea asta asa de buna. Parca sunt cu totii niste fantome plictisite, prea blazate ca sa se mai amuze la vestile simple, la obiect, bine structurate. Mereu in negru, adevarata dragoste a romanilor e doliul !! asezati sau in picioare, in coloane interminabile, purtand cu incapatanare niste lanturi grele ce ii strang de incheieturi si ii cocoseaza, dar sunt mai frumosi asa nu? Cred ca oamenii astia pot sa faca orice le-ai cere. Ar fi slugi, ar suge sange, ar sta cu tine la o tigara pe fundul marii dar oricat de mult ai vrea nu o sa poata niciodata sa te priveasca fix in ochi. Nu pot ! Sunt mesterii uitatului in parti, ai privitului chioras, in unghi, pe langa tine, prin tine. Sunt morti si si ei nu vad decat morti. De asta nu se uita nimeni si la mine? ma intreb curioasa ca sunt curioasa. ... ma uit la ei doar cu coada ochiului. Intre vagoane sta paznicul. Si el tot in negru. O creatura mai hada ca toate, ranjetul lui ma scarbeste si imi da fiori de fiecare data. A fost si el vreodata om? Probabil ca nu .....pielea lui galbena, burta asta lunga de sarpe ce ne poarta asa de repede prin pantecele intunecate din subteran, zgomotul asta moale si somnolenta sinelor ... „Ne apropiem” imi spune vocea aceea micuta pe care cu totii o auzim dar niciodata nu-i dam crezare. Trebuia sa cobor la o statie dar am uitat. Logic ca am uitat. Nu! Mint ! Nu am uitat, am stiut care este statia mea asa cum stiu ca imi place verdele si ca o sa raman incurabila optimista chiar daca o sa calc zilnic in cel mai mare rahat pe care l-a vazut trotuarul Bucurestilor. Cum spuneam, vad picioarele alea groase si tot zambesc. Se deschid usile si valuri valuri, oamenii gri si negrii curg ordonati din vagoane sa isi inceapa ziua la atotputernicul, atotsecatuitorul de viata birou.Tacuti, aproape cuminti vor indura ziua de lucru de la noua la sase, 8 ore sublime de adorare a unei singure parti anatomice a sefului, cu ocazionalul pranz depresiv la cantina din colt si glumele de la paharul cu apa LaFantana.

„Urmeaza statia cu peronul pe partea dreapta.” Nu o sa cobor aici. O sa merg la urmatoarea statie si la urmatoarea, oricum biletul meu e dus-intors.

Cum ar fi daca ar fi?

Sa ne trezim plutind pe nori avand inca conexiune la internet. Firefox desigur !

Sa radem pentru ca glumele sunt bune, sa purtam tricouri cu mesaje ecologiste si conversi pentru ca ne plac, sa dam Reply sau Comment pentru ca nu-i asa si noi avem o parere ?

Sa cunoastem vs sa presupunem, sa experimentam vs sa visam, sa descoperim vs sa judecam.

Sa ne urcam in taxi, sa inchidem mobilul, sa uitam de sofer, de nemultumirile lui, sa uitam de strazi, de aglomeratie, de mizerie, de zgomot, sa privim pe geam, sa ne punem castile si sa ascultam ce ne povesteste Bucurestiul.

Sa nu mai credem in timp. Sa nu mai avem zile bune, zile rele, data nasterii, data mortii, momentul impactului, ziua Z.... sa nu mai credem in timp si asa sa-l invingem.

Sa avem mai multe culori, mult mai multe culori! Culori pentru fluturasii din stomac, pentru promisiunile uitate, pentru victimele colaterale, pentru privirile lascive, culori pentru cei ce nu cred in realitate, pentru cei ce ce cauta dar nu gasesc niciodata si bineinteles pentru cei ce adorm dupa-amiaza in hamac si se trezesc seara la malul marii.

Sa fim invizibili. Tot timpul. Nu doar pe Messenger. Sa avem cont pe Facebook cu peste 300 de prieteni, cont pe Tweeter cu multi, foarte multi followers, un Second Life de invidiat, Hi5, Hi6, Hi7. ..... Hi 203986574543. Priteni, cunostinte, amici, iubiti, oameni pe care ii stiu doar din vedere, oameni pe care nu ma intereseaza sa-i cunosc si oameni care nu exista decat in imaginatia mea.

Sa murim atunci cand bate vantul. Sa ne imaginam. Ne-am apara cu umbrelele sau cu morile de vant? Ne-am ascunde in beci sau am atarna rufele proaspat spalate afara, asa... ca sa le prinda aerul curat? O sa mai suflam in lumanari?

Sa am curaj sa-ti spun ca te iubesc. Sa te intalnesc din intamplare intr-o dimineata la semaforul din colt. Sa se stranga norii deasupra noastra si sa ploua. Tu sa nu ai umbrela. Eu da. Sa mergem amandoi in liniste printre oameni si masini, sa te privesc prin aburul cafelei si sa zambesc atunci cand vrei sa o gusti dar nu poti pentru ca este prea fierbinte. Sa ma iei de mana cand alergam sa prindem culoarea verde. Sa ajungem fara suflare in fata scarilor si pentru prima data sa ma privesti in timp ce incerc disperata sa-mi aranjez parul deja ciufulit de vant si ploaie. Sa renunt. Sa te privesc si cu toate ca in gand rostesc de un milion de ori Te iubesc, sa iti spun ca de obicei O zi buna.

Sa strigam in gura mare la 12 noaptea, sa ne batem, sa muscam cu pofta, sa plangem daca ne doare, sa aparam, sa fugim, sa vrem mai mult, sa nu ne pese, sa nu ne pese ca nu ne pasa, sa donam sange, sa nu mai stabilim categorii, criterii, profile, limite, sa nu ne placa toti copiii, sa fim invidiosi, sa inspiram, sa ajungem si pe Marte si pe Pluto si apoi sa ne intoarcem acasa.

Cum ar fi daca am trai?