„Atentie se inchid usile.” ma trezeste din visare o voce moale de femeie. „Este mai mult sunet decat femeie ma gandesc si fara vreo tinta anume imi fac loc prin multime urmarindu-mi reflexia in geamurile intunecate. Par trista. Ridic din umeri si cu o grimasa de plictis poate chiar si sictir ma protapesc in dreptul uneia dintre usi. Nu stiu cum am ales-o tocmai pe asta. Parea mai buna, mai departe decat celelalte! Privesc in continuare la fata trista din geam. Parul asta nu avut niciodata in viata lui o zi buna, ochii sunt exact cum nu ar trebui sa fie: caprui, mici, lasati, incercanati; picioarele, proverbiala „piesa de rezistenta”.. .mereu mult prea groase. Zambesc. Asa fac de fiecare data. Ma gandesc intai la rele apoi la bune. Nu ajung la nici o concluzie. Dar trenul merge... Ma gandesc cat timp mai am, cat mai e pana la urmatoarea statie, cati oameni o sa plece, cati o sa vina, cine o sa uite sa coboare, cine o sa se reintalneasca cu cine, o sa se uite cineva si la mine ..?„Urmeaza statia cu peronul pe partea stanga.” Ce bine ca ne apropiem. Ma uit in jur si nimeni nu se mai bucura la vestea asta asa de buna. Parca sunt cu totii niste fantome plictisite, prea blazate ca sa se mai amuze la vestile simple, la obiect, bine structurate. Mereu in negru, adevarata dragoste a romanilor e doliul !! asezati sau in picioare, in coloane interminabile, purtand cu incapatanare niste lanturi grele ce ii strang de incheieturi si ii cocoseaza, dar sunt mai frumosi asa nu? Cred ca oamenii astia pot sa faca orice le-ai cere. Ar fi slugi, ar suge sange, ar sta cu tine la o tigara pe fundul marii dar oricat de mult ai vrea nu o sa poata niciodata sa te priveasca fix in ochi. Nu pot ! Sunt mesterii uitatului in parti, ai privitului chioras, in unghi, pe langa tine, prin tine. Sunt morti si si ei nu vad decat morti. De asta nu se uita nimeni si la mine? ma intreb curioasa ca sunt curioasa. ... ma uit la ei doar cu coada ochiului. Intre vagoane sta paznicul. Si el tot in negru. O creatura mai hada ca toate, ranjetul lui ma scarbeste si imi da fiori de fiecare data. A fost si el vreodata om? Probabil ca nu .....pielea lui galbena, burta asta lunga de sarpe ce ne poarta asa de repede prin pantecele intunecate din subteran, zgomotul asta moale si somnolenta sinelor ... „Ne apropiem” imi spune vocea aceea micuta pe care cu totii o auzim dar niciodata nu-i dam crezare. Trebuia sa cobor la o statie dar am uitat. Logic ca am uitat. Nu! Mint ! Nu am uitat, am stiut care este statia mea asa cum stiu ca imi place verdele si ca o sa raman incurabila optimista chiar daca o sa calc zilnic in cel mai mare rahat pe care l-a vazut trotuarul Bucurestilor. Cum spuneam, vad picioarele alea groase si tot zambesc. Se deschid usile si valuri valuri, oamenii gri si negrii curg ordonati din vagoane sa isi inceapa ziua la atotputernicul, atotsecatuitorul de viata birou.Tacuti, aproape cuminti vor indura ziua de lucru de la noua la sase, 8 ore sublime de adorare a unei singure parti anatomice a sefului, cu ocazionalul pranz depresiv la cantina din colt si glumele de la paharul cu apa LaFantana.
„Urmeaza statia cu peronul pe partea dreapta.” Nu o sa cobor aici. O sa merg la urmatoarea statie si la urmatoarea, oricum biletul meu e dus-intors.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu