La inceput erau doar niste presupuneri, foarte timide, utile intr-un fel dar bine ascunse in capul meu. Seara ne culcam impreuna iar in miez de noapte se trezeau si isi croiau drum afara. Sareaua sprinten din sinapsa in sinapsa, in ureche, de pe lob alunecau pe podea si de acolo o luau incet pe hol, spre usa de la intrare, peste oglinda din baie, pe tatami. Mergeau cu unghiile incarnate si zgariate de pamant pe parchetul meu proaspat spalat. Drumuri du-te vino fara numar, fara noima, pana ce chitaitul lor chinuitor punea stapanire pe mine si puteam in sfarsit sa-i aud vocea. Imi povestea tot, in cele mai mici detalii. Pentru el eu eram publicul pe care nu il dorea in timpul actului dar de la care pretindea aplauze. Din punctul asta de vedere era un artist foarte dedicat. Inaintea fiecarei reprezentatii petrecea saptamani cu scenariul in fata, ajustand, cautand actrite, testand instrumente, pregatind intreaga scenografie. Nu ii placea sa lase ceva la voia intamplarii. Actul lui era cea mai pura expresie a sinelui. Inchidea o usa si in intunericul pe care doar ochii de rozatoare il mai putea descifra conducea o fata pe o scena ca intr-un vals nuptial. Fata era intotdeauna aceeasi: tinara, cu sosetele pana la genunchi si uniforma calcata, speriata. Tracul, asa cum ii spunea el nu dura insa prea mult. Odata pe scena fata inceta sa mai fie fata si era o papusa prinsa in sforile viziunii lui. Fiecare incizie era precisa, se acorda atentie sporita unghiului de inaintare si adancimii pentru a permite papusii cat mai multa libertate de miscare. Partile componentele erau astfel complet separate, cauterizate, albe, imaculate. Cu o blandete de tata le saruta si le aseza pe rand in locul deja stiut. Corzile prinse in carne prin orificii perfect circulare, captusite in inele metalice erau meticulos masurate si abia apoi culcate in palmele incrucisate de lemn ale papusarului. Craniul cu ochii larg deschisi, plesniti in orbite sangerii, privea spre stanga si apoi curios spre dreapta. Pe rand scapula, omoplatul, deltoidul apoi lucrand impreuna ca trunchiul sa fie mandru, incordat. In spate, osul sacru, scortos ca de obicei supraveghea ca printr-un fum putred testele de mobilitate riguros efectuate de papusar. Se urmarea expresivitatea in gamba, in calcaneu, ritmul batut in santul pulsului, miscarile lascive ale carpienelelor, finetea falangelor. O data ce totul era verificat si functiona la parametrii normali papusa era gata sa-si faca debutul. Si poate ca nu ar trebui sa spun asta dar viziunea fetei papusi asezata in seiza, goliciunea ei aproape transparenta in lumina reflectoarelor era atat de frumoasa. Eram fascinat de gazda mea, de ceaiul pe care il servea si pe care stiam ca nu o sa-l mai gust niciodata, caci regula era sa impartim o singura intalnire, o singura ceasca. Ceremonia ceaiului era spatiul in care doi se intalneau: papusa si creatorul ei, barbatul ce gusta dintr-o fata cu foame nebuna pentru estetica si numere perfecte. Pentru mine nu era un spectacol grotesc, nici o clipa nu l-am considerat asa. Am cautat sa-l cunosc pe omul acela mai bine, sa aflu cine este si ce vrea de la mine. Cu fiecare intalnire, in povestile lui cu papusi simteam ca mi se destainuie mai mult si incet incet am decoperit ca aveam multe in comun. Era usor sa vorbesc cu el caci gandurile mele erau si ale lui, cautarile mele isi gaseau nu de putine ori raspunsul in micile lui scenete creative. Ma amuza dar eram intrigat de abordarea lui asupra problemei. Nu i-am spus asta insa nicicodata. In strafundul nostru recunosteam amandoi ca am ramas copilul care s-a nascut perfect dar mama nu a stiut sa-l tina la piept scapandu- l prea devreme iar oasele lui, copile si ele nu au mai stiut sa creasca drepte. Avea bucuria asta sa masoare mainile papusilor, sa puna metrul de la buricul fiecarui deget si pana la articulatie, sa faca calcule incercand disperat sa vada dincolo de matematica si sa inteleaga de ce raportul ei era considerat ideal iar el era un barbat pe sfert, cu mainile diforme asemeni carceilor de vie, insemnat de nu stiu ce zeu al mainilor si exilat de oameni. Indiferent cat de salbatica ii era suferinta papusile lui reci il serveau cu ceai si isi daruiau trupul unei guri hulpave care musca cu pofta din ele ca dintr-un leac miraculos pe care un bun samaritean si-a ingaduit sa-l ofere. Sfarsitul piesei: papusa isi vindeca papusarul. Papusarul plange dupa papusa lui si jura ca va incearca iar si iar si iar sa o readuca la viata prin corzi, cutite si corpuri tinere.
La inceput cum spuneam erau doar presupuneri dar apoi am inteles ca nu sunt eu. Nu sunt eu criminalul. Lucrez ca muncitor la fabrica de pantofi. Pun talpile pe banda si incarc lipiciul in rezervoare. Cateodata vecinii, cei in varsta mai ales imi dau pantofii gauriti sa ii lipesc la fabrica cand primim prea mult lipici. Seful nu zice nimic, stie si el ca daca nu il folosim la timp se usuca si mai mult ne strica masinile. Am o sacosa veche, in ea ii pun pe toti si pe urma cand sunt gata ii aduc inapoi. Oamenii nu ma vor in viata lor, nu ma recunosc, nu am un nume dar am voie sa le repar totusi pantofii. Eu sunt multumit si asa. Dar Papusarului traiul asta nu ii este de ajuns. Cand ma uit in oglinda ii vad chipul imbatrinit inainte de vreme si ma conving de fiecare data ca el a fost. Le-a aratat fetelor sacosa cu pantofi, le-a lasat sa-i probeze si pe unele poate chiar le-a complimentat ca le sta bine. Le-a condus in casa si acolo la lumina intunericului le-a transformat din Ryo, Hana sau Mayuka in vase goale imbracate in piele in care el isi varsa agonia si din care apoi gusta insetat trup si sange de femeie.
Zilele s-au scurs asa cum era firesc, soarele a rasarit si a apus, aceleasi culori, acelasi zumzet, o lume pe care o simt straina. Vocea lui rasuna acum din ce in ce mai tare iar a mea se pierde. Nu stiu cat timp mai am dar inainte ca totul sa se termine, Ryo m-a rugat sa le spun parintilor ei ca „totul va fi bine”....
celor care vor gasi aceasta scrisoare: numele meu este Ichinose Dai, eu nu sunt Papusarul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu