În spatele cuvintelor mă aflu eu. Şi îmi place!

În spatele altor cuvinte eşti tu şi restul şi aşa mai departe ... Stăm în spate pentru că în faţă este prea multă lumină şi nu toţi arătăm bine dezbrăcaţi.

~ CUVINTE FĂRĂ CASĂ ~

miercuri, 8 decembrie 2010

În grădină, sub un măr

Şi dacă eu nu aud ce-mi spui?
Şi dacă tot ce e al tău, al nostru va fi
zidit în numere de fier?
Si dacă noaptea cu ale ei şoapte
te va îndruma să fugi,
Să te ascunzi în ea, în hainele-i negre
legate în brâu vechi de cruci?

Nu te-aş vedea plecată,
Nu te-as vedea înecată
într-o groapă singură, pustie...
şi apoi în chipurile tale, eu unul singur, rece, alb să fiu ...
Noi doi nu suntem aşa!

Închide ochii
Şi din pielea ce încă miroase tânără a vie,
citeşte-mi în frunte ce încă nu ţi-am spus:
te-am urmat în lume şi am alunecat cu tine
în timp ...
privesc în apă trupu-mi obosit şi coastele ieşite,
căci tu le porti mai bine ...
o să-ti merg în paşii pustii,
o să învăţ din nou să merg ...
Închide ochii
şi visează iar cu mine
doi oameni,
într-o grădină,
sub un măr ...

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Copiii se ard vinerea

             
             Deschidea si inchidea ochii la intervale egale verificand riguros limbile ceasului ce i se pareau ca ramasesera impietrite intr-o pozitie mult prea nefireasca pentru un ceas. Era fix. Daca lua autobuzul pana la Guang Don si apoi pe jos pe langa iarmarocul pentru turisti ar fi ajuns la templu in mai putin de o jumatate de ora. Timp avea. Bilet avea. Avea chiar convingerea ca valurile ce curatau malul de nisip rosteau un ticait aparte. Il asculta si fixand cu privirea clanta ruginita a usii de la intrare, recita in minte tot ce urma sa faca. Se intreba ce versuri erau astea de i se scurgeau amarui in gat si topeau incet vocea ce sigur nu mai era a ei? Cu vocea ei a chemat un taxi atunci cand a iesit din aeroport, cu ea i-a multumit receptionistei de la hotel, cu vocea aceea, prima, l-a primit in bratele ei goale si i-a soptit printre broboane ca il doreste… Continuand sa priveasca clanta cu aceeasi intensitate ridica receptorul telefonului, apasa tasta 9 si apoi cu o alta voce intreba cat este ceasul. Sase si cinci veni raspunsul usor nesigur. Inchise. Cele 2 picioare de culoarea hartiei intinse pe pat asteptau comanda de ridicare. Intinse mana si le mangaie bland asa cum ar fi mangaiat doua papusi reci de portelan. Mama le alinta pe fete… Mana aluneca paralizata pe fata porilor, ii dezmierda blanda pe toti si le povestea de drum. In miscare, le simtea ca si cum erau picioare facute din carne vie, slefuite metodic in smirghel. O dureau si sunau a rogojina goala,. Pas cu pas, clanta, icoana amneziei din ceasurile diminetii era mai mare, mai aproape. Isi inclesta degetele subtiri, livide in jurul capatanii ei si o intoarse. Era in sfarsit afara.
              Mecanic, pasii isi urmau linia trasata cu o noapte in urma. Erau sclavii unei minti incetosate, impleticita in gramezile de gunoi gazduite cu grija in buza trotuarului. Mormane cu miros putred, de nu mai am nevoie, este vechi, s-a stricat, expirat, expirat, nu mai e bun, nu se mai poarta, a murit !! ... si apoi turnurile insurubate ale templului Phai-nguern se vedeau deja in departare; prea fericite culmi ale unei lumi cufundate din nastere in pamant colorat cu vopseluri pestrite si ros pe la colturi de sobolani. Norul de fum atarna ca o cortina din panza neagra, despartind lighioanele zgomotoase si drumurile lor du-te vino de rugul ce ardea mocnit sub atenta supraveghere a calugarilor zbarciti de greutatea masiva a sutrelor citite. Tremurand isi inclesta pumnii la piept imaginandu-si cum sunt aruncate lemnele pe foc, cum rugul lor o sa le mestece si o sa le scuipe in vant, departe de ea …
            Ca dintr-un musuroi de furnici, privea cum in jurul ei masinile curgeau in siruri impenetrabile, linii si cercuri, viraje si turnante, fluieraturi si injuraturi si vacarm gros in care isi dilua slabita senzatia de voma pe care i-o dadea orasul. Toti oamenii aia cu pielea de culoarea pamantului se crosetau adormiti intr-o panza de paianjen vie ce isi intindea infometata marginile si ameninta sa ii taie in curand si ultimul cordon ombilical. Ca sa se asigure ca nu i se va intampla nimic inchise ochii si pasi in linie dreapta pana ce ajunse pe trotuarul in care se varsau in valuri spalacite muncitorii din cartierul cu vopsitoria. Bucati de material gros le prindeau ca intr-o menghina capetele de diferite marimi si forme si ea credea ca oamenii aceia sunt cu adevarat cei iluminati. Se apleca in fata lor ...
            Telefonul din buzunar suna de ceva vreme cand in sfarsit il observa si isi aduna destula forta ca sa-i raspunda. Vocea lui grabita o intreba daca a terminat. Ii spuse ca nu. Sa nu isi faca griji, lucrurile astea se intampla, e tanara, o sa isi revina repede. Ingana in semn de raspuns. Sa se tina de planul lor si totul o sa fie bine. O sa vina el dupa ce termina sa o ia cu o masina si o lasa direct la aeroport. Sa nu uite sa-si schimbe hainele. Da? Da.
             273 de trepte. Construit pe vremea cand oamenii abia invatau sa urce si sa coboare pe scari catre Nirvana, templul era piatra cat vezi cu ochii. Solid, comandat incapator de marele Buddha pentru alti zeci de Buddha mai mici dar tot la fel de burtosi, ce stateau acum in fata ei urmarindu-i pasii pe sub pleoapele lor din metal batut. In timp ce urca scarile una cate una isi simtea inima ca incepe sa bata din nou. In ritmuri de un’ doi un’ doi un drum alb si lung se deschidea in urma ei. Si nu avea cum sa nu-si intoarca privirea. Si nu avea cum sa nu se priveasca! ... Luna a 6-a, trimestrul 2. Nu ar fi trebuit sa se cunoasca prea mult dar la ea se vedea bine. Mai avea de facut un singur transport si dupa aceea se oprea. Stia ca trebuie sa stranga ceva ca sa se descurce macar o perioada pana ce primeste vesti de la ... omul cu care trebuia sa se intalneasca in fata statiei de microbuz nu a mai venit. A asteptat pe banca din fata patru ore, nu s-a miscat de acolo! Apoi a venit o patrula si s-a speriat .... era sange peste tot si s-a speriat si mai rau. Curgea si nu stia cum sa-l opreasca; vinisoare dureroase se transformau in vene si apoi in artere din care sangele ei bolnav tipa dezorientat.  Printre respiratiile intre-taiate a scapat din camera in hol unde a fost in stare sa se si prabuseasca ... el a adus moasa ...el i-a spus ce si cum ... iar printre mustele ce planau moale in aer veni pe lume si plodul. Tacut a ramas cuminte asezat pe punga de plastic in care ea a cumparat  paine cu o zi in urma ... ca sa fie bine trebuie dus la templu, il impacheteaza calugarii, stiu ei ce sa faca;  acolo nu pun intrebari ... trimite fata ...
          Impaunat intr-o roba ceremoniala galbena calugarul de la poarta ii privi pruncul mort din brate si intelese ca venise pentru arderile de vineri. Ii facu semn catre  cei doi barbati imbracati in alb ce pregateau trupurile pentru ceremonie. Trebuia sa astepte totusi la coada, mai erau doua femei inecate la inceputul saptamanii si abia acum le terminau. Cu copilul in brate, astepta tacuta pana ce ii veni randul.
         Prin perdeau proaspata de fum avionul ei rula pe pista pentru decolare. Cufundata in scaunul din randul 2 nefumatori, isi controla atenta bagajul cu praf alb de sub camasa. In Indonezia e mult praf, o sa-ti placa i-au zis la plecare. In nari inca ii mai pulsau cele cateva grame. Maine e sambata Anne ! isi spuse si adormi.



marți, 16 noiembrie 2010

Discuţii din pernă

                 .
-                 -   Legat de maini si de picioare in corpul tau nu mai stiu sa respir. Linii desenate din noduri nude de carne si degete obosite ce aluneca moale pe santul spatelui tau… le am pe toate. Amortit in stransoarea noastra dureros de placuta ma gandesc deja la urmatoarea. Ca iti cunosc buzele pe care le musti cu pofta, ca iti vad deja pleoapele pe care aluneca aburii de cafea si oftarile lungi ale unei lungi desfatari … este secretul meu. In tine este cald si noaptea este mai lunga caci niciodata nu este prea multa noapte ca sa fim liberi. Forma noastra ce se odihneste intr-o saltea dintr-un pat intr-o camera…dintr-o lume… este libera. Noi suntem cei inchisi. Dar pulsul tau ma trezeste si fug din saltea in pielea ta fierbinte sa ma pierd inca o data in ea si te rog sa ma lasi. Ma lasi?
-           - Lasa-ma sa dorm iubitule. E noapte. Ce faci tu eu nu inteleg … asta as vrea sa-ti spun. Intre zidurile unui turn alb de la marginea orasului te-ai inchis sa-mi fii barbat. Mi-ai aratat de acolo  lumea cum se indoaie si se crapa, am vazut multimea cum se sterge ca si cum nu ar fi fost si cum in valtoarea gurilor noastre o putem construi la loc. Daca avem trupuri ce cresc unul in altul si plamadesc din nimic de ce ne mai rugam? Zeii nu se roaga, sunt liberi. Imbracat in mizeria strazii asteptand raspunsuri, omul fara de chip este inchis. Ce chip ai tu iubitule?
-           - De ce nu stii? Ti-am aratat de atatea ori … oare ma visai atunci? Sa te vad fata, copila ciudata cu plete moi si calde intr-o cupa de alcool si sa ma imbat cu tine in gand ce-as mai vrea acum. Sa ma privesti asa si sa-mi dai tu chip. Sa-l faci al tau si cu unghiile ingropate in obrazul meu sa-mi fii femeie. Eu asa te visez. 100 de ani am asteptat pentru noaptea asta in alb si negru. Si uite cum o zvarluga te-a aruncat in ea … sa vin sa te caut ?
-          Vino sa traiesti in mine. In pantecul meu. O sa-ti dau totul si din mine o sa privesti totul si o sa vezi patul nostru gol caci noi nu o sa mai fim aici. Impletiti si beti si ametiti o sa vrem alt pat, alt timp alt crampei de asfalt pe care sa ne punem formele pudrate in creta alba. Lasa-te fara umbra si cauta-ma!
-           - Esti o noapte foarte ciudata. In bratele mele citesti poezii si ma dezbraci de orice barbat sau femeie am fost vreodata. Ma lasi gol ca sa ma umplii mai tarziu, intr-un tarziu cu … Te caut dar te rog iubito lasa-te in perna ca sa te gasesc.

luni, 15 noiembrie 2010

Pe partea cealalta a lumii


         Fara sa-mi pese s-a crapat de ziua… Ingropata intr-o canapea extensibila cu nume de pat pendulez hipnotizata intre a deschide ochii si visul erotic pe care vreau sa-l continui dar stiu ca nu mai pot si totusi corpul meu il viseaza lacom si eu ma transform brusc intr-un martor parazit. Si ceasul imi sopteste sadic sa-l privesc, sa intorc capul si sa-l privesc. Sa ne uitam din nou in liniste unul la celalalt. In el sa se prinda in hora lumea beata ca in jurul unui cadran iar in mine sa-si dea ultima suflare secunda dupa secunda, zeci, sute de trupuri de secunde ce au trait doar o secunda. Incepem negocierea? La ce bun? Realitatea nu mai este necesara nici suficienta si visele m-au dat deja afara. Sunt afara, dar unde? Pe partea cealalta a lumii imi spune un gand. Il cred. Oriunde e bine. Daca nu mai sunt in pat, daca nu mai privesc tavanul alb, daca nu imi mai este frica de pantalonii si pantofii de servici asezati ordonat pe fotoliul din antreu…este bine.
        Pe partea cealalta a lumii ceasurile sunt moarte si nici un Dumnzeu nu mai vine sa le scoale din pamant. Pasesc goala pe nisipul rosu, incins si ma gandesc la cirese coapte si samburi amarui si carne dulce ce se sparge intre maxilarele ce le mesteca prea zgomotos si le inghite prea repede… Este un pustiu prea mare pentru o camera atat de mica … si eu nu caut nimic, nu vreau nimic, nu mai pot nimic. Masor dunele si compar nuantele de rosu, aramiu, caramiziu, astept ziua cand picioarele or sa oboseasca si o sa se poticneasca singure de capul lor in mijloc, chiar la mijloc in rosu si o sa ma asez in rosu si in mintea mea va fi o singura culoare…
        Cu fata la rasarit un violoncel isi drege din cand in cand arcusul si apoi cu o lopata din corzi stirbite si vechi sapa. Il cauta pe Dumnezeu. Dar nisipul nu il asculta si curge pe langa el ca dintr-o clepsidra schiloada din care timpul vrea sa fuga si sa blesteme apoi lumea ce a vrut sa-l domesticeasca. Il rog sa cante. Vocea lui e barbatesca si tanguitoare asa cum frunzele plang in ultima lor zi atunci cand simt stransoarea slabita si vantul ce le rupe sa le duca departe, cand pricep in sfarsit culorile moarte de sub ele si nu vor sa creada… Saint- Saens si lebedele lui sunt aproape … cerul este plin de ele si aripile lor mari se intind in jurul pamantului si bataile lor tin parca pulsul unei lumi de mult uitate de mine intr-un alt somn. Ce rost are sa le mai stiu acum pe toate cand pot sa fiu un zeu uitat intr-o pustietate avand eternitatea la dispozitie sa ma decid daca vreau in drum spre servici o cafea cu sau fara lapte. Ma intai ma scol.

luni, 1 noiembrie 2010

Bătrânul de la fereastră

      
        Scuipand tacticos in palme si frecandu-le apoi in semn de multumire isi aseza scaunul in dreptul geamului ce nu era cu mult mai mare decat o poza de buletin. Si apoi, la fel ca in orice alta zi, intr-un sunet ce aducea nefiresc de mult cu un miorlait rupt de pisica se puse la panda. Scaunul inca tremura nevrotic sub greutatea lui cand el era deja vizibil iritat de una dintre petele acelea permanente de pe sticla ce acoperea insistenta cimentul si oamenii de jos. In semn de protest inspira si expira zgomotos la intervale din ce in ce mai mari dar cum pozitionarea subiectilor in cadranul geamului nu se schimba si imagini multe se pierdeau astfel, isi schimonosea corpul intr-o serie de pozitii stranse ce ii legau mainile de piept, de barbie, de buzele carnoase ce bolboroseau de capul lor incontinuu, fara voce, doar cu un dus ocazional de scuipat pe cracul drept de la pantalon. Nu mai era ce a fost o data. O stia si el, o stia si geamul ala imposibil, ce nu parea sa fie intimidat in nici un fel de domnul fost general. Acum in rezerva. Fara sa se lase convins insa de micimea situatiei continua sa priveasca. Ochii supti in cearcane mari sub forma unor gogosi vinetii priveau inainte si nu se mai saturau. Treceau prin sticla si prin aerul de toamna si se asezau cuminti, neasteptat de timizi pe banca din fata tutungeriei. Inghesuiti in vietile lor cotidiene, oamenii intrau si ieseau grabiti din tutungerie cautand urmatorul fum, asteptand urmatoarea tigara, visand la tutunul imbracat in foite subtiri ce avea sa arda pe rugul unor buze mult prea blazate ca sa le mai pese. Si treceau stimabilii pe langa banca dar nici unul nu-i facea favorul. Gri si spalaciti in ultimile zile ale lui septembrie fumau cu pofta tutunul ce calatorise mult mai mult decat orice ar fi putut visa ei intr-o viata. Ofta adanc si continua sa astepte. Pe la orele 2 monotonia intrarii si iesirii a fost sparta de vanzatoarea iesita la masa. Usa inchisa, tutungerie inchisa, un „revin in 20 de minute” foarte ambiguu si oameni ce nu citesc biletele dar dintr-un instinct carnal se aseaza la cozi ca si cand ar fi cel mai firesc lucru din lume. Banca se umple de lume si ochii se vad nevoiti sa se ridice. Erau 3 acolo: doi barbati imbracati in negru si o femeie cu o blana mare de vulpe incovrigata in jurul gatului. Intra in scena ciobul. Metoda aplicata este simpla. Se ridica ciobul curatat in prealabil, se pozitioneaza frontal cu geamul, se cauta prin miscari usoare stanga dreapta o sursa de lumina si repetand aceleasi miscari se incearca trimiterea unei raze direct in lentila de la ochelar. Este considerata o incercare reusita daca subiectul este vizibil deranjat. Si este. Barbatul 1 imbracat in negru incearca o manevra de evitare simpla schimband pozitia, angajandu-se in conversatie cu barbatul 2 imbracat in negru. Ranjind infundat dar precis domnul general continua atacul.
          Intr-o dupa-amiaza ce ar fi trebuit sa treaca pur si simplu fara complicatii sau evenimente de nici un fel, intre mansarda spitalului de boli mintale Nicolae Buzescu si banca doi de pe trotuarul cu tutungeria se intampla un schimb ciudat de fasciculi si nervi ce treceau ca un curent intermintent din barbat in femeie in barbat. Si generalul dadea si dadea ca apoi nadusit de focul continuu al luptelor sa strige: Piua!

miercuri, 27 octombrie 2010

Vicarul

       Priveam cum venea vicarul din Venetia calare pe o valiza captusita in velur verde. Ii vedeam ca intr-o vitrina varfurile vinetii ale mainilor ce se rugau vineri de vineri  la o oarecare cruce cu o oarecare voce inecata in miros iute de vin. 
-         -   Stai acolo! I-am spus. Vin eu la tine!
Nu m-a auzit. Isi continua mersul pe cele 4 copite vopsite ale vechiului sau cal. Mandru si deosebit de surd, barbatul acela carunt ce purta o pereche de ochi fara albeata era Vincenzio della Viannela, zis si Vindecatorul.
       M-am gandit atunci ca vesmantul lui virtuos nu are nimic de-a face cu vaporii de variola pe care ii vedeam eu in vazduh. Aveam dreptate. Apoi usor vegetativ bag de seama cum vlaguit, calul cel vechi se opreste la o vorba cu venerabilul. Adica cu mine. Il servesc cu o vodka iar vicarul i-a o visinata.
-         -   Are gust varatic, imi place.
Nu am fost de acord, in vagauna asta daca venerezi ceva devii repede vaduv … de voce, de viata, de vegheat la capul unui vlastar pierdut prea repede la vamuire. 
-         -   Fiul meu ... incep eu timid. Are o vioara … canta ...
-         -   Strasnica bautura. Prea Nemuritorul si Putin Intelesul sa te fericeasca frate. Vivat!
-         -   Are varsat …
-         -   Stii unde gasesc un varzar?  In vama la Vispera era o vadana cu verze uite asa de mari! Mi-e o poftaa …
-         -   El nu are vina, eu l-am dat la vacar. Si vezi luminatie, sa taie carne, sa pazeasca la vite... nu i-a fost ...
-         -   Mai sa fie dar drumurile astea de la sat sunt de o valmasala si de o vascozitate tipator de proverbiala. Unde-i dreapta, unde-i stanga, iar le-am incurcat. Pe varicea lui Venadicletes ca nu stiu sa merg pe ele !
-         -   Vestile ajung chiar si aici in vest. Vraci avem dar nu se incumeta... zici ca sunt niste flori delicate de vara, vestalele lui Vespos chicotind ... panarama!
           -   Fii binecuvantat !
Priveam cum pleca in v-uri vicarul din Venetia calare pe o valiza captusita in velur verde. Ma minunam cum surdul o apucase pe drumul lui catre departe si prostul ramase cu damigeana de visinata pe jumatate bauta. Vivat !


vineri, 22 octombrie 2010

Invitaţie la nuntă

 


24 august

       M-am hotarat sa-ti scriu.

       Vreau sa stii ca acum sunt bine si ca nu mai plang. Am inteles tot ce mi-ai spus si o sa am grija sa nu mai repet nici o greseala. Nu mai am timp de greseli nu? Tu ai spus-o mai bine ca mine: proastele tatoase si sterpe nu mai au timp sau … tu nu mai ai timp pentru ele .. oricum ar fi e bine asa. La ce bun atata du-te vino pentru un maruntis. Nu ti-am spus nu ? Pana la urma maruntaiele sunt de vina. Sunt asa de incurcate incat zici ca dracu s-a dansat in ele si acolo, jos, in moalele pantecului a rupt ce a rupt si a taiat ce a taiat ca acum e liniste. De ce crezi ca mi-a facut mie asta? Era normal, trebuia sa ma astept, trebuia sa-mi inchipui ca intr-o zi o sa ma trezesc golita si de tine si de burta care nu a fost in stare sa ma scuipe afara intreaga? Lucrurile astea nu se intampla asa intr-o zvacnire a materiei ce se dezvolta si incepe sa aiba idei… Oamenii au idei, oamenii au cuvinte, cuvintele au putere. Nu cred ca mai are rost sa ne prefacem acum ca nu stim despre ce este vorba... eu ca sa nu mai uit am scris. Am scris despre tine in fiecare zi si am vazut inca o data atat de clar cum ma priveai prin sira spinarii, cum scrasneai dintii inainte sa te asezi pe mine si sa le infigi otrava in oase. M-ai blestemat si acum sunt agatata in cuiele tale ruginite in care respir zi de zi si nu mai vreau…
       Vreau sa stii ca te vad in fiecare zi. Ai ochii sparti si buzele vinetii si fata ta nu mai e a ta. Carnea si muschii nu mai au forma ta iar cutia in care esti asezat aluneca ca pe o banda rulanta, treapta cu treapta cu treapta, incet si sigur in jos. Esti melancolic si nu imi dau seama de ce. Mi-am promis ca o sa am grija sa nu mai spui nimic. Sa ramai frumos si tacut si pamantul sa te inghita cu pofta si sa te spele de pe pielea mea, sa fie ca si cum nu ai fost. Niciodata...M-am gandit foarte bine la tot ce o sa fac. Simti si tu ca se apropie nu? Momentele astea de dinainte sunt delicioase. Mai nou am ajuns sa ma imbat din ele si excitata de curentii reci ai premeditarii ma asez goala pe faianta din bucatarie si exersez cu orele ascutiri, aruncari, crestari...
      O sa fie bine, o sa vezi. Ca in toate cele exista un ritual, avem pasi si vami de trecut. Cum vom avea o singura si unica reprezentatie trebuie sa avem grija sa iasa bine din prima. Dar nu-i nimic, ti-am zis ca m-am pregatit. Cred ca o sa-ti placa si tie. Am pastrat toate decorurile de atunci: florile, cununile, lumanarile... tu le-ai ales cu toate ca stiai ca nu im place rosul ... acum insa cred ca se va potrivi. Imagineaza-ti doar o mare rosie in care vei curge picatura cu picatura si vei simti poate pentru prima data ceva ...
     Vreau sa stii ca m-ai lasat sa jur singura acolo unde trebuiau sa jure doi! Ai incalcat talmacirea si eu am devenit doar o simpla carne sacrificata intr-o usa de biserica crapata. Purtam straiele albe dar cum bine stii eu nu mai eram de mult alba. Ai luat intr-o mana lumanarea noastra si ai aruncat-o pe trepte stropind totul in jur cu galusti fierbinti de ceara. M-ai aruncat atunci pe trepte si pe mine si in cei trei pasi pana la masina mi-ai vorbit de pustietate, de femeia stearpa, de barbati zei si 100 de virgine si.... Acolo unde a inceput doar acolo se poate termina. Si o sa se termine. Eu am numarat ca au trecut exact 80 de zile de la blestem. Maine la 12 noaptea, la o rascruce de drumuri o tiganca o sa-mi deznoade soarta. Si atunci, cu sangele tau pe treptele bisericii crapate, in strigatul clopotelor eu o sa fiu mireasa...


sâmbătă, 16 octombrie 2010

Merg

Merg in pasii uscati ai pamantenilor 
Merg in fiecare zi putin mai departe.
Felinarele rosii
Familii prozaice fara de viata
Ma intind de margini si ma sterg de umbre
Si cerul creste in mine...
Caci timpul se topeste in sticla
Ce-i razbate din fructe trecerea.
Merg in cercuri desirate
Merg in fiecare zi putin mai bine.
Calator in trecut
Mare Povestitor al ruinelor desfranate,
Despre dimineata inecata in ceata
N-o sa-ti mai spun nimic...
Caci timpul nu se strica ... in luciul apei,
Se stinge in chipul tau.
Si atunci eu

...in jur nu admir nimic ...

marți, 12 octombrie 2010

O să te uit

De ce e asa de cald aici? Parca le-am zis sa-mi aduca niste gheata si ei au venit doar cu apa asta clocita. Este chiar asa de greu sa faci exact ce ti se cere? Nu mai mult, nu mai putin, doar atat cat trebuie. Cat pot sa urasc spitalul asta si patul asta ce miroase a groapa proaspat sapata. E prea cald aici! Umezeala statuta luceste pe aparate, pe carne... chiar nimeni nu-si poate misca curul plictisit sa o stearga? O sa intre in salon, o sa curete cu mainile mazga de pe clanta si o sa ma caute pe mine la fund cu ea. Doamne am ajuns sa traiesc printre atatea dobitoace. Asta e ideea ta? Asa invat umilinta, sa fiu una din popor? Aaah, cum stie lacul asta de sudoare sa curga la vale pe mine, fara drumuri, fara albii? E chiar asa de natural sa ma linga niste mizerii lichide si toate sa ajunga in acelasi loc? Unite de ce? Chemate de ce? De cine? Cred ca am temperatura. E prea cald si ma sufoc. Le-am zis dar nu m-au asculat. Daca o scoteau pe toata acum eram bine. E tot acolo si o simt cum se misca; e grea, ma roade pe dinauntru. Asta nu sunt eu, mie nu mi se poate intampla asa ceva. Eu sunt undeva departe, ascunsa bine de gaura asta neagra pe care ai inventat-o sa ma manance si sa ma intoarca in tine. Sunt prea departe intelegi? Nu imi mai poti face nimic! Te-au taiat prin mine si ti-ai pierdut puterea! E fierbinte. Camera asta duhneste a putred... Sigur aia respira in mine si astia-s chiori si eu stau aici sa o pazesc. Nu de alta dar chiar ar fi pacat sa pierd clipele astea sublime cand imi creste copilul si de foame ma musca de mate pentru ca nu mai am apa in care sa o cresc. M-au secat. Nici buna de pamant nu mai sunt, in mine de acum nu o sa mai creasca nimic niciodata. Ce ironie, nu? Fara pastile, fara plastice, metoda naturista chiar e cea mai buna. Zambesti? Da, presupun ca victoria trebuie sarbatorita. Si eu faceam la fel, dupa fiecare meci adanci scufundari in sampanie si in barbati. Scoase in afara timpului, zilele alea aveau gust. Aerul ...aerul asta e prea cald ... nu pot sa respir. Mi se lipeste de gat si se scurge incet inapoi in gura si naste scuipat gros. Zici ca e smoala. Stii ceva, daca as fi avut de ales as fi fost transparenta. Chiar asa sa te vada lumea si pe tine despuiata. Sa-i speriem, sa nu mai aplaude ca la circ... incizii cu fire cusute intr-un om ca intr-un sac. Sa stie ca esti acolo si ca nu imi lasi nici o secunda in care sa nu te imbraci in giulgiul lucrat manual din pantecul meu gol... Uite... cum se plimba in aer niste dare de foc ... si lor le este cald. Carnea se strica cand e tinuta la cald. Cum se gandesc oamenii astia: cald la cald si rece la rece? Sertarul ala inghetat este pentru mai tarziu? Eu nu il vreau, nu e pentru mine. Sa nu-l mai tina rezervat. Vezi pragul ala? Eu o sa-l trec iar tu o sa-ti amintesti blestemand de mine. O sa te uit. Nu e momentul de sentimentalisme. Impreuna nu mai stam. De la inceput a fost o mare greseala, noi nu trebuia sa existam.....
         -    Bisturiu. Buun. Am trecut de stratul superficial. Tamponeaza aici. E bine, atat. Sa vedem ....Organele din regiunea ombilicala arata bine. Pancreasul are o culoare buna. La dracu! A avut dreptate.....am lasat una langa uretere ...

vineri, 1 octombrie 2010

Pentru tine

Cantam la un pian vechi pentru tine dar tu nu te-ai oprit sa ma asculti. Am cantat eu mult si bine dar fara tine nu mai pot. Note nu mai am. Literele le-am pierdut. Si vin acum la tine dezbracat, gata de amor. Stiu ca si tu vrei dar … nu poti acum. Inteleg. O sa plec. O sa-mi scot pantofii, o sa-i leg de rucsac si o sa fiu un pamantean. Lumea e mare, cine stie unde o sa ajung. Din seminte de cartofi o sa construiesc muzee si temple si tu o sa vii cu mine in ele. Te vei inchina la mine si o sa ma faci sa rosesc. De ce nu ma crezi? Eu un arhitect tu o calatoare prin univers. Si nici macar nu stii. Treci asa insipida pe langa stele si praf si vanturi rele si nimic nu te inspira. Ne mai oprim si noi, gustam din munti si apa, sapam carari pentru bastinasi. Sigur o sa aiba nevoie de ele. Eu inca merg da? Ma urmaresti? Bun. Si merg si merg si ajung la niste butuci din fier vechi care imi spun ca vor sa devina muzicieni, sa cante romante la semafor. Ce idei le mai vin si unora. In sfarsit, le-am dat adresa ta sa-ti cante din colt. Sunt buni sa stii. Talpile abia acum s-au incalzit. Ce bine e. Nici nu stii ce bine e. Sunt intr-un camp cu maci si intentionez sa dorm in el. Vreau sa ma legene ca mama si sa-mi dezmierde parul cu inelarul si sa il incurce teribil pe tot. Calti, multi calti, asta vreau. Te amuz? Nu-i nimic, eu o sa dorm aici si o sa ma scol un om rosu pe o planeta albastra visand la o fata alba. Tu esti fata mea alba si am in buzunar atat de multe secunde sa-mi inchipui cum te-as colora eu asa frumos cu buze si maini si fierbinteala. Asta ti-ar trebui tie. Ah, de-ai fi aici, acum, sa ma vezi plutind printre meduze si submarine. Plutesc asa de frumos. Zici ca m-am nascut pentru asta. Pe aici toata lumea e prietenoasa, ma lasa sa sting lumina cand vreau eu. Dar nu vreau. Stii de ce? Ca nu pot sa dorm cand dormitul asta te ascunde de mine. Si te privesc prin apa si te chem. Nu m-ai auzit. Stiu. Nu am ce-i face. Pamantul se invarte si curbura e adanca, vocea mea s-a schimbat putin, e mai groasa de la atata nisip. Dar deja m-am scuturat de el si am ajuns in varf. Acoperisul lumii e mare. Prea mare pentru gustul meu. Poate daca am construi o casa, un acoperis pe acoperis, ceva oaspeti. Ar fi o treaba. Eu zic sa ne gandim la viitor, sa nu mai stam asa agatati intr-o melodie ce tie nu ti-a placut. Am incercat si eu la tobe. Nu sunt bun, acum stiu. O sa incerc un fluier, poate o mandolina. Nu poti sa ma astepti? Pai cum asa? Cine sa te i-a? Esti prea rea. Drac cu drac si rac cu rac. Tata asa zicea si uite unde am ajuns. Sunt la geamul tau, am un mesaj pentru tine... Te iubesc!

Matrioşka

Experimentele au inceput inca din prima zi. De fapt nu era zi, Dumnezeu nu vinde oameni ziua. Era trecut de miezul noptii pentru ca imi aduc aminte ca ma uitam prin acoperisul ruginit, burdusit de gauri si incercam sa numar picaturile ce scapau printre ele si cadeau flamande peste noi. Aerul era gros si il trageam cu greu in plamani in timp ce in jurul meu murmurul cersetor al mamelor ma strangea de grumaz cu o mana de gheata si ma inneca in el. Atunci am inchis ochii, am prins-o de mana pe Mariam si incet, doar noi doua eram din nou acasa, in camera noastra, cu Strauss si Dunarea albastra. Mariam era cu 2 ani mai mica decat mine dar pentru restul lumii ea era sora mai mare. Zambind, intotdeauna zambind pasea cu nefireasca siguranta si curiozitate pe un pamant care parca ii dadu-se viata intocmai ca ea sa-l descopere si sa-i spuna ca este frumos. Eu la fereastra, ea si un print imaginar faceau reverente si apoi se imbratisau tremurand in pasi de vals pe carpeta din mijlocul camerei. Se potrivesc, gandeam eu. Dar Strauss si-a uitat partitura si peretii au inceput sa se cojeasca si sa se contorsioneze transpirand broboane de fum cu gust de oase. Trenul a oprit in gara si eu am visat ultimul vis: Imparatul s-a trezit din somn si suparat pe curtenii sai ca nu l-au invitat l-a vals i-a transformat in statui. Eram cu totii statui de teracota, priveam intrebatori focul si cuptoarele care ne astepta...
Maini straine ne-au rupt atunci din mijlocul tipetelor si ne-au condus peste un covor moale tesut din barbati si femei care au avut bunul simt sa fuga. Ne-am dezmeticit apoi intr-o baraca de lemn alaturi de alte fete de 15, 17, 20 de ani. Mariam imi repeta cu incapatanare la fiecare minut ca totul va fi bine, Dumnezeu este cu noi, sa credem, sa ne rugam, el ne va apara. Au venit soldatii si fecioara Mariam, buna mea speranta a disparut sub ei...
S-a facut dimineata si Doctorul Ehrlichmann ne vorbea despre asa zisele boli iudaice ascunse in pantecul nostru si cum datoria lui era sa le gaseasca si sa le stirpeasca. Cuvintele lui alunecau incet aporape uleios pe langa mine dar Mariam era atenta, chiar foarte atenta la tot ce se petrecea in jurul ei. Doctorul ne scuipa la tot pasul cu ideile lui despre femei si rase si cand era nevoie si de o demonstratie aplicata, cracea pe cate una dintre noi si verifica daca teorema era corecta sau nu. Cu fiecare lectie invatam tot mai mult depre corpul omenesc. Elena ne-a ajutat sa demonstram ca injectarea cloroformului direct in inima omoara pe loc pacientul. Acum stim. Nadia ne-a aratat ca da, putem introduce substante chimice in ochi sa le schimbam culoarea dar trebuie sa-i extirpam in 5 ore de la interventie. Multumim Nadia, acum stim.
Cum era si firesc dupa un timp s-a instalat rutina: seara bairam cu baietii, ziua sterilizari cu fetele. Si timpul s-a pus din nou pe sine, cu ziua ce se topea in noapte si noaptea in zi si tot asa pana ce in pantecul lui Mariam semintele plantate cu atata indarjire de agricultorii nemti au prins rasad. Nu pot sa spun ca nu ma asteptam ca si de data asta ea sa primeasca rolul principal. De ce avea sa fie altfel tocmai aici? Dar am fost fericita, chiar am fost cand imi vorbea insufletita de ouale cu jumari de la micul dejun sau ziarele primite de la Franz; m-am bucurat inclusiv de cele cateva bomboane de ciocolata pe care bineinteles ca nu avea cum sa mi le pastreze in buzunar pentru ca se topeau. I-am spus ca nu era nevoie sa-mi explice de ce ii zambea atat de des doctorului si ca da avea dreptate, oricum era mare acum si chiar nu avea nevoie de permisiunea mea ca sa-l aleaga pe el. Mi-a mai spus ca gelozia era normala pana la urma urmei, ca o intelege dar tinand cont de starea ei speciala trebuia sa ma port in consecinta. Era din ce in ce mai clar: sora mea pierdea batalia si ii ceda locul unei jucării din lemn, viu colorată dar goală pe interior, în care perfuzii si chipuri fara expresie introduceau alte si alte Mariam, mai mici, identice care isi inchideau ca intr-un labirint originalul. Erau prea multe Mariam ca sa o mai pot gasi pe a mea.
Nu-mi amintesc sa-mi fi spus vreodata te iubesc. Dar eu? Probabil ca nu. Stau si ma intreb acum daca a fost vreodata nevoie. Si daca ar fi fost nevoie am fi vorbit? In secundele alea mici de adevar ne puteam noi intelege oare? Eu ce nu puteam sa descifrez chipul Sfant in desenele rabinului si ea care in loc de te rog, vreau, imi doresc, jertfea in numele Domnului mereu cate un multumesc. Poate ca am fost eu cea care nu a inteles ca ea s-a nascut cu stea. Poate ca pantecele meu starpit l-a blestemat si pe al ei. Poate ca singura ruga indreptata catre un duh in care nici macar nu credeam mi-a fost indeplinita si nu trebuia, chiar nu trebuia. Un poate e adevarat dar care?
Tot ce stiu este ca in patul numarul 7 sora mea a adus pe lume gemeni. Copiii au cunoscut lumea doar in strigatele de durere ale mamei lor ce se chinuia sa le dea viata avand picioarele legate de niste doctori care presupun ca au jurat stramb. Pe la 12 si un sfert Mariam a intrat in salon tinand la piept doi tanci fara de suflare. Ii legana si ii dojenea bland ca nu au fost cuminti si s-au pierdut de mama. Mi-am luat patura si m-am invelit. Am adormit imediat. A doua zi au venit, i-au luat si au urmat autopsii detaliate si compararea amanuntita a fiecarui organ, pentru a observa asemanarile si deosebirile intre organismele gemene. Aaaa, asta erau... organisme gemene.
Dar nu aveau cum sa fie, nu ...? Au gresit, sigur au gresit. Ei nu stiu nimic! Viata creste, se lupta, isi cere dreptul, pentru ca il are! Este al ei! Stapanul meu, nu suntem statui, trezeste-te inca o data din vis si fa-ne oameni. Doamne te rog ...
Mariam a deschis ochii si s-a apropiat de mine.”Dumnezeu sa stea in casa lui, aici nu este bine primit.” si mi-a stins lumanarea.

luni, 27 septembrie 2010

Virtus Oceanus

      Eram un ocean la capatul lumii ce visa sa ajunga scriitor de romane politiste. Pe valurile mele pluteau leganate semintele Sfinxului asteptand asemeni vulturilor flamanzi sa-mi transform apele in trup si sa rodeasca in miezul meu. Ziua aceea a venit in viforul lui decembrie si odata cu glasul tanguitor al vietii, in mine au crescut trei vietati noi si ciudate. Intaiul: un copil pana in ziua fluturilor cu aripi tunse scurt si a bondarilor adormiti in borcane cu spirt. Pamantul a continuat sa deseneze cercuri iar copilul a crescut in uterul unei lumi adormite mostenind ochi in care viata si moartea straluceau la fel de frumos ca si creioanele colorate.
    Sunt un ocean ce conduc o sticla la mal. Stiu ca sticla cu sau fara mesaj are un destinatar. Adultul, aflat acum in faza de metamorfoza semiotica ii cauta nesigur destinatari si destinatii, perechi si combinatii de opt luate cate unsprezece. Cauta semne si explicatii si motive si de ce-uri, respirand greoi la fiecare pauza, bocind saratura dupa fiecare secunda care l-a transformat iar din jucator in martor, din judecator in condamnatul unei piese deja jucate. Il privesc insingurat cum isi porneste neobosit GPS-ul si haituieste o adresa pe care nu intelege ca viata nu a dat-o unuia ci tuturor.
     Voi fi un ocean de apa dulce cu tarmuri carunte si stanci inalte ce vor ajunge la talpile zeilor si le vor aminti sa isi coboare privirea si catre murmurul albastru. Glasul meu va sparge ordinea lucrurilor si timpul va invata odata cu restul spiritelor batrane ca este si randul lui sa dea ceva inapoi. In apa mea ce va spala picioarele lumii un batran va privi lumina rasaritului si acolo, in acel moment va stii ca a cazut, a muscat, a risipit, a fost o salbaticiune dar de fiecare data a fost puternic, a fost un ocean intr-un om.
      am fost un copil, sunt un adult, voi fi un batran

vineri, 24 septembrie 2010

Sunt optimista dar ma tratez!

 
-          De ce crezi ca esti optimista? m-a intrebat pe un oarecare ton domnul dr. Marinescu.
-          Nu cred, SUNT optimista! i-am raspuns nervoasa. Pierd metroul – lasa ca e mai bine asa, poate ca o sa-l intalnesc pe Fat-Frumos in urmatorul; imi moare pisica – imi cumpar un caine, il plimb prin parc, agat un tip, lumea e din nou mai buna; nu mai tin regim, ratez interviul, promotia, cosul cu fructe de Paste – asa a fost sa fie! mie o sa mi se intample ceva mult mai special!
-          Mda, inteleg acum.
-          Doamna Mariana m-a avertizat ca o sa fiti circumspect la inceput, ca nu puteti trata asaaa ...chiar pe oricine fara o recomandare. Va inteleg perfect. Dar ceva imi spunea ca o sa va pot convinge.
-          Ceva?
-          Optimismul meu! zambesc mandra de mine. Domnul dr. Marinescu isi aprinde o tigara. Se uita la ceasul de la mana, la cel de pe birou, inapoi la mine.  Dezamagit sau doar plictisit? Nu ma pot decide. Nu, nu mai gandi asa !! o sa fie bine imi spun.
-          Cand s-a manifestat prima data? Iti mai amintesti?
-          Aaaaa, nu s-a manifestat. Asa sunt eu. Nu cred ca am fost vreodata fara el. Se aude un ras isteric, cam pitigaiat ...cred ca este al meu. Tu imi arati cacat, eu vad ingrasamant, recolte mai bogate. Mustele de pe cacat - larvele ce curata rani, medicina traditionala la cel mai inalt nivel. Un spate intors, indiferenta, insulte - de fapt ma place dar nu stie sa mi-o arate. Doctore trebuie sa faci ceva !!!
-          De ce?
-          Am obosit… ii raspund fara sa imi dau seama. As putea sa jur ca sunt precum  pestele ala din acvariu, cel care da mereu cu capu de sticla pentru ca nu a invatat ca lumea lui este mica, dreptunghiulara, ca are pereti. Poate sa vada lumile de dincolo.  Exista! Universul este mai mult decat o potcoava vopsita de-a oamenilor. Exista! dar nu poate inota in el.... Si ma pacalesc ca e mai buna lumea mea mica. Si cred in pacaleala...
-          De ce crezi ca e pacaleala?
-          Pentru ca nu e adevarat. Nimic nu e ! Eu am inventat totul. Pestii, acvariul… pe mine...eu asta fac, inventez, rad, zambesc, sunt un om epuizat de atata fericire. Prin perdeaua de fum privirea lui ma tine in scaun asemeni unor taruse groase de lemn. Felul in care tine blestemata aia de tigara in mana, miscarile atat de fine aproape feminine, ritualul asta scortos al geniilor este atat de hipnotizant, de perfect.... Se ridica din fotoliu si incepe sa-si aranjeze cartile din biblioteca.
-          Domnisoara ..
-          Teodora... Teo ! ii raspund rosind.
-          Teodora. si face o pauza incercand parca sa verifice daca eu chiar sunt o Teodora. Optimismul este doar o conceptie filozofică: binele invinge răul, lumea noastra este mai buna decat orice alt pumn de pamant aruncat peste groapa primordiala a logicii si legilor nescrise, toate drumurile duc la Roma … Conceptii, teoreme, postulate, ghicitori, avem lacate pentru toti si pentru toate. Ai incercat vreodata sa deschizi un astfel de lacat? 
-          Nu … ii raspunse imediat o voce sparta in mii de cioburi. Ridica un dictionar si il pune intre doua tratate de biochimie. Nu se intoarce. Nu ma priveste...nu plang, nu plang, nu plang...
-          Nu se deschide, se sparge! Dai cu el de pamant cu toata forta, spargi usa daca este nevoie si apoi te arunci!
-          Ma arunc? ingan eu incercand in van sa inghit niste noduri uscate mari cat casa.
-          Ihi.
-          Si totul o sa fie bine?
-          Nu stiu.
-          Doctore nu intelegi! Cum ai putea.... ma uit la el dar ii pierd silueta in mirosul asta de ingropaciune care imi spala carnea si o pregateste rabdator pentru ziua in care o sa o consume, sa o topeasca... Nu intelegi! Am spart lacatul dar de partea cealalta este tot acvariul meu!! Pentru mine nu este mai mult de atat....
-          Fluiera!
-          Nu stiu cum.
-          Invata!
-          Asta e tratamentul? Doamna Mariana a zis ca aveti niste metode asaa... mai...
-          Zbiara acum la mine!
-          Nu stiu sa injur!
-          Invata!
-          Bine dar...
-          Inchide ochii, dezbraca-ma, musca-ma, arata-mi foc, sudoare!
-          Eu... nu am mai .... pana acum...
-          Invata! Invata sa fii femeie! Ingroapa-ma in stiu, pot, fac si abia apoi vino sa-mi vorbesti de ite legate si cruci la rascruci si optimisti crucindu-se.
-          Ma rog.. daca spuneti dvs... asa o sa fac.
-          Bine. Ne vedem maine la aceeasi ora?
-          Incerc sa ajung la si zece dar cu traficul asta...
-          Sunt sigur ca o sa ajungi la timp.
-          De ce ?
-          Sunt optimist.
-          Si dumneavoastra?