În spatele cuvintelor mă aflu eu. Şi îmi place!

În spatele altor cuvinte eşti tu şi restul şi aşa mai departe ... Stăm în spate pentru că în faţă este prea multă lumină şi nu toţi arătăm bine dezbrăcaţi.

~ CUVINTE FĂRĂ CASĂ ~

luni, 27 septembrie 2010

Virtus Oceanus

      Eram un ocean la capatul lumii ce visa sa ajunga scriitor de romane politiste. Pe valurile mele pluteau leganate semintele Sfinxului asteptand asemeni vulturilor flamanzi sa-mi transform apele in trup si sa rodeasca in miezul meu. Ziua aceea a venit in viforul lui decembrie si odata cu glasul tanguitor al vietii, in mine au crescut trei vietati noi si ciudate. Intaiul: un copil pana in ziua fluturilor cu aripi tunse scurt si a bondarilor adormiti in borcane cu spirt. Pamantul a continuat sa deseneze cercuri iar copilul a crescut in uterul unei lumi adormite mostenind ochi in care viata si moartea straluceau la fel de frumos ca si creioanele colorate.
    Sunt un ocean ce conduc o sticla la mal. Stiu ca sticla cu sau fara mesaj are un destinatar. Adultul, aflat acum in faza de metamorfoza semiotica ii cauta nesigur destinatari si destinatii, perechi si combinatii de opt luate cate unsprezece. Cauta semne si explicatii si motive si de ce-uri, respirand greoi la fiecare pauza, bocind saratura dupa fiecare secunda care l-a transformat iar din jucator in martor, din judecator in condamnatul unei piese deja jucate. Il privesc insingurat cum isi porneste neobosit GPS-ul si haituieste o adresa pe care nu intelege ca viata nu a dat-o unuia ci tuturor.
     Voi fi un ocean de apa dulce cu tarmuri carunte si stanci inalte ce vor ajunge la talpile zeilor si le vor aminti sa isi coboare privirea si catre murmurul albastru. Glasul meu va sparge ordinea lucrurilor si timpul va invata odata cu restul spiritelor batrane ca este si randul lui sa dea ceva inapoi. In apa mea ce va spala picioarele lumii un batran va privi lumina rasaritului si acolo, in acel moment va stii ca a cazut, a muscat, a risipit, a fost o salbaticiune dar de fiecare data a fost puternic, a fost un ocean intr-un om.
      am fost un copil, sunt un adult, voi fi un batran

vineri, 24 septembrie 2010

Sunt optimista dar ma tratez!

 
-          De ce crezi ca esti optimista? m-a intrebat pe un oarecare ton domnul dr. Marinescu.
-          Nu cred, SUNT optimista! i-am raspuns nervoasa. Pierd metroul – lasa ca e mai bine asa, poate ca o sa-l intalnesc pe Fat-Frumos in urmatorul; imi moare pisica – imi cumpar un caine, il plimb prin parc, agat un tip, lumea e din nou mai buna; nu mai tin regim, ratez interviul, promotia, cosul cu fructe de Paste – asa a fost sa fie! mie o sa mi se intample ceva mult mai special!
-          Mda, inteleg acum.
-          Doamna Mariana m-a avertizat ca o sa fiti circumspect la inceput, ca nu puteti trata asaaa ...chiar pe oricine fara o recomandare. Va inteleg perfect. Dar ceva imi spunea ca o sa va pot convinge.
-          Ceva?
-          Optimismul meu! zambesc mandra de mine. Domnul dr. Marinescu isi aprinde o tigara. Se uita la ceasul de la mana, la cel de pe birou, inapoi la mine.  Dezamagit sau doar plictisit? Nu ma pot decide. Nu, nu mai gandi asa !! o sa fie bine imi spun.
-          Cand s-a manifestat prima data? Iti mai amintesti?
-          Aaaaa, nu s-a manifestat. Asa sunt eu. Nu cred ca am fost vreodata fara el. Se aude un ras isteric, cam pitigaiat ...cred ca este al meu. Tu imi arati cacat, eu vad ingrasamant, recolte mai bogate. Mustele de pe cacat - larvele ce curata rani, medicina traditionala la cel mai inalt nivel. Un spate intors, indiferenta, insulte - de fapt ma place dar nu stie sa mi-o arate. Doctore trebuie sa faci ceva !!!
-          De ce?
-          Am obosit… ii raspund fara sa imi dau seama. As putea sa jur ca sunt precum  pestele ala din acvariu, cel care da mereu cu capu de sticla pentru ca nu a invatat ca lumea lui este mica, dreptunghiulara, ca are pereti. Poate sa vada lumile de dincolo.  Exista! Universul este mai mult decat o potcoava vopsita de-a oamenilor. Exista! dar nu poate inota in el.... Si ma pacalesc ca e mai buna lumea mea mica. Si cred in pacaleala...
-          De ce crezi ca e pacaleala?
-          Pentru ca nu e adevarat. Nimic nu e ! Eu am inventat totul. Pestii, acvariul… pe mine...eu asta fac, inventez, rad, zambesc, sunt un om epuizat de atata fericire. Prin perdeaua de fum privirea lui ma tine in scaun asemeni unor taruse groase de lemn. Felul in care tine blestemata aia de tigara in mana, miscarile atat de fine aproape feminine, ritualul asta scortos al geniilor este atat de hipnotizant, de perfect.... Se ridica din fotoliu si incepe sa-si aranjeze cartile din biblioteca.
-          Domnisoara ..
-          Teodora... Teo ! ii raspund rosind.
-          Teodora. si face o pauza incercand parca sa verifice daca eu chiar sunt o Teodora. Optimismul este doar o conceptie filozofică: binele invinge răul, lumea noastra este mai buna decat orice alt pumn de pamant aruncat peste groapa primordiala a logicii si legilor nescrise, toate drumurile duc la Roma … Conceptii, teoreme, postulate, ghicitori, avem lacate pentru toti si pentru toate. Ai incercat vreodata sa deschizi un astfel de lacat? 
-          Nu … ii raspunse imediat o voce sparta in mii de cioburi. Ridica un dictionar si il pune intre doua tratate de biochimie. Nu se intoarce. Nu ma priveste...nu plang, nu plang, nu plang...
-          Nu se deschide, se sparge! Dai cu el de pamant cu toata forta, spargi usa daca este nevoie si apoi te arunci!
-          Ma arunc? ingan eu incercand in van sa inghit niste noduri uscate mari cat casa.
-          Ihi.
-          Si totul o sa fie bine?
-          Nu stiu.
-          Doctore nu intelegi! Cum ai putea.... ma uit la el dar ii pierd silueta in mirosul asta de ingropaciune care imi spala carnea si o pregateste rabdator pentru ziua in care o sa o consume, sa o topeasca... Nu intelegi! Am spart lacatul dar de partea cealalta este tot acvariul meu!! Pentru mine nu este mai mult de atat....
-          Fluiera!
-          Nu stiu cum.
-          Invata!
-          Asta e tratamentul? Doamna Mariana a zis ca aveti niste metode asaa... mai...
-          Zbiara acum la mine!
-          Nu stiu sa injur!
-          Invata!
-          Bine dar...
-          Inchide ochii, dezbraca-ma, musca-ma, arata-mi foc, sudoare!
-          Eu... nu am mai .... pana acum...
-          Invata! Invata sa fii femeie! Ingroapa-ma in stiu, pot, fac si abia apoi vino sa-mi vorbesti de ite legate si cruci la rascruci si optimisti crucindu-se.
-          Ma rog.. daca spuneti dvs... asa o sa fac.
-          Bine. Ne vedem maine la aceeasi ora?
-          Incerc sa ajung la si zece dar cu traficul asta...
-          Sunt sigur ca o sa ajungi la timp.
-          De ce ?
-          Sunt optimist.
-          Si dumneavoastra?

luni, 20 septembrie 2010

Papusarul din Tokyo

            La inceput erau doar niste presupuneri, foarte timide, utile intr-un fel dar bine ascunse in capul meu. Seara ne culcam impreuna iar in miez de noapte se trezeau si isi croiau drum afara. Sareaua sprinten din sinapsa in sinapsa, in ureche, de pe lob alunecau pe podea si de acolo o luau incet pe hol, spre usa de la intrare, peste oglinda din baie, pe tatami. Mergeau cu unghiile incarnate si zgariate de pamant pe parchetul meu proaspat spalat. Drumuri du-te vino fara numar, fara noima, pana ce chitaitul lor chinuitor punea stapanire pe mine si puteam in sfarsit sa-i aud vocea. Imi povestea tot, in cele mai mici detalii. Pentru el eu eram publicul pe care nu il dorea in timpul actului dar de la care pretindea aplauze. Din punctul asta de vedere era un artist foarte dedicat. Inaintea fiecarei reprezentatii petrecea saptamani cu scenariul in fata, ajustand, cautand actrite, testand instrumente, pregatind intreaga scenografie. Nu ii placea sa lase ceva la voia intamplarii. Actul lui era cea mai pura expresie a sinelui. Inchidea o usa si in intunericul pe care doar ochii de rozatoare il mai putea descifra conducea o fata pe o scena ca intr-un vals nuptial. Fata era intotdeauna aceeasi: tinara, cu sosetele pana la genunchi si uniforma calcata, speriata. Tracul, asa cum ii spunea el nu dura insa prea mult. Odata pe scena fata inceta sa mai fie fata si era o papusa prinsa in sforile viziunii lui. Fiecare incizie era precisa, se acorda atentie sporita unghiului de inaintare si adancimii pentru a permite papusii cat mai multa libertate de miscare. Partile componentele erau astfel complet separate, cauterizate, albe, imaculate. Cu o blandete de tata le saruta si le aseza pe rand in locul deja stiut. Corzile prinse in carne prin orificii perfect circulare, captusite in inele metalice erau meticulos masurate si abia apoi culcate in palmele incrucisate de lemn ale papusarului. Craniul cu ochii larg deschisi, plesniti in orbite sangerii, privea spre stanga si apoi curios spre dreapta. Pe rand scapula, omoplatul, deltoidul apoi lucrand impreuna ca trunchiul sa fie mandru, incordat. In spate, osul sacru, scortos ca de obicei supraveghea ca printr-un fum putred testele de mobilitate riguros efectuate de papusar. Se urmarea expresivitatea in gamba, in calcaneu, ritmul batut in santul pulsului, miscarile lascive ale carpienelelor, finetea falangelor. O data ce totul era verificat si functiona la parametrii normali papusa era gata sa-si faca debutul. Si poate ca nu ar trebui sa spun asta dar viziunea fetei papusi asezata in seiza, goliciunea ei aproape transparenta in lumina reflectoarelor era atat de frumoasa. Eram fascinat de gazda mea, de ceaiul pe care il servea si pe care stiam ca nu o sa-l mai gust niciodata, caci regula era sa impartim o singura intalnire, o singura ceasca. Ceremonia ceaiului era spatiul in care doi se intalneau: papusa si creatorul ei, barbatul ce gusta dintr-o fata cu foame nebuna pentru estetica si numere perfecte. Pentru mine nu era un spectacol grotesc, nici o clipa nu l-am considerat asa. Am cautat sa-l cunosc pe omul acela mai bine, sa aflu cine este si ce vrea de la mine. Cu fiecare intalnire, in povestile lui cu papusi simteam ca mi se destainuie mai mult si incet incet am decoperit ca aveam multe in comun. Era usor sa vorbesc cu el caci gandurile mele erau si ale lui, cautarile mele isi gaseau nu de putine ori raspunsul in micile lui scenete creative. Ma amuza dar eram intrigat de abordarea lui asupra problemei. Nu i-am spus asta insa nicicodata. In strafundul nostru recunosteam amandoi ca am ramas copilul care s-a nascut perfect dar mama nu a stiut sa-l tina la piept scapandu- l prea devreme iar oasele lui, copile si ele nu au mai stiut sa creasca drepte. Avea bucuria asta sa masoare mainile papusilor, sa puna metrul de la buricul fiecarui deget si pana la articulatie, sa faca calcule incercand disperat sa vada dincolo de matematica si sa inteleaga de ce raportul ei era considerat ideal iar el era un barbat pe sfert, cu mainile diforme asemeni carceilor de vie, insemnat de nu stiu ce zeu al mainilor si exilat de oameni. Indiferent cat de salbatica ii era suferinta papusile lui reci il serveau cu ceai si isi daruiau trupul unei guri hulpave care musca cu pofta din ele ca dintr-un leac miraculos pe care un bun samaritean si-a ingaduit sa-l ofere. Sfarsitul piesei: papusa isi vindeca papusarul. Papusarul plange dupa papusa lui si jura ca va incearca iar si iar si iar sa o readuca la viata prin corzi, cutite si corpuri tinere.
            La inceput cum spuneam erau doar presupuneri dar apoi am inteles ca nu sunt eu. Nu sunt eu criminalul. Lucrez ca muncitor la fabrica de pantofi. Pun talpile pe banda si incarc lipiciul in rezervoare. Cateodata vecinii, cei in varsta mai ales imi dau pantofii gauriti sa ii lipesc la fabrica cand primim prea mult lipici. Seful nu zice nimic, stie si el ca daca nu il folosim la timp se usuca si mai mult ne strica masinile. Am o sacosa veche, in ea ii pun pe toti si pe urma cand sunt gata ii aduc inapoi. Oamenii nu ma vor in viata lor, nu ma recunosc, nu am un nume dar am voie sa le repar totusi pantofii. Eu sunt multumit si asa. Dar Papusarului traiul asta nu ii este de ajuns. Cand ma uit in oglinda ii vad chipul imbatrinit inainte de vreme si ma conving de fiecare data ca el a fost. Le-a aratat fetelor sacosa cu pantofi, le-a lasat sa-i probeze si pe unele poate chiar le-a complimentat ca le sta bine. Le-a condus in casa si acolo la lumina intunericului le-a transformat din Ryo, Hana sau Mayuka in vase goale imbracate in piele in care el isi varsa agonia si din care apoi gusta insetat  trup si sange de femeie.
              Zilele s-au scurs asa cum era firesc, soarele a rasarit si a apus, aceleasi culori, acelasi zumzet, o lume pe care o simt straina. Vocea lui rasuna acum din ce in ce mai tare iar a mea se pierde. Nu stiu cat timp mai am dar inainte ca totul sa se termine, Ryo m-a rugat sa le spun parintilor ei ca „totul va fi bine”....


celor care vor gasi aceasta scrisoare: numele meu este Ichinose Dai, eu nu sunt Papusarul.

Ametitor de dulce



Aerul meu este parfumat si moale. Joaca tennis in fiecare zi de la 14.00 la 16.00, nu rateaza nici o partida si nu pierde nici un set. Este un geniu! Este un dulce! Ma imbata cu vin rosu greu  de tara, cu pamant si cu smochine iar cand pleoapa cu pleoapa, genele –mi cad  in aburul cafelei, ma dezbraca din priviri si incet… lung…facem dragoste pe carpeta cu prea mult apret din bucatarie. Suntem doi amanti nebuni ce deliram ziua intreaga. In pat, la dus, pe scaunul mic din gradina, rezemati de perete… cu ulei si ciocolata…Inecate in sudoare …doua guri ce respira cu lacomie, intotdeauna in tandem, gustul pur si inexplicabil de intoxicant al nuditatii noastre.
Aerul meu este bun, este viu, este viril. Din atingerea lui ce ca o rana pulseaza adanc in pielea mea sar scantei si vapaie si dor si tipat infundat ce isi cere dreptul la …..Cand afara ploua ne alergam printre picaturi si mancam struguri. Gustam inocenti unul din celalalt si ramanem imbratisati intr-un nod imens pana ce soarele ne descopera si fugim rusinati inapoi in baie…pe scaun…
Aerul meu nu are nevoie de aer. Ma respira pe mine. Si ii este de ajuns. Il privesc si in trasparenta lui masculina vad ca orice femeie indragostita paine prajita si lenjerie alba, sare in mare, pe masa, pe trupul cald ce tremurand il atinge pe al lui si deseneaza cu nesat, linii si cercuri si flori, toate asa cum ii plac lui:  fara rusine, doar buzele mele si tot ce mai e de spus intre noi.
Aerul meu s-a nascut intr-o zi de vara. Deci e cald. Si increzut si capricios, cu parul lung inelat mereu ciufulit si lenes adormit in perna noastra. Se prea poate sa fie aer de iulie caci zambeste mult. Ne-am intalnit simplu. Intr-o dimineata mi-am rupt ciorapii iar el mai serios ca niciodata m-a purtat in brate pana acasa unde m-a invatat ca hainele si asa sunt de prisos … si chiar nu aveau sa mai ascunda pentru prea mult timp ceea ce el avea sa atinga. Ne-am  intalnit pentru ca asa au vrut firele de iarba si mama si bunica si toate femeile dinaintea lor ce mi-au povestit in fiecare secunda a fiecarui an ca fara aer si licurici nu poti trai. Ne-am intalnit si licuricii …ei bine … au venit si ei… Nu suntem unul si nu vom fi niciodata. Suntem un el si o ea. Sunt nisip, sunt tarmul de vest, sunt verdele, sunt asteptarea. Este … atat de firesc.
Aerul meu este al meu si il respir asa cum vreau. Fara reguli, restrictii, corect sau gresit, ce se cuvine si ce nu.
                     ....tu, eu, ziua asta, noaptea asta.... clipa este ametitor de dulce

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Superstitiosul

De ce alegem sa ne punem singuri cenusa in cap, sa fim mistici si sa credem in treisprezece pisici negre? De ce blestemam ca dracii la rascruce de drumuri sau beti cu aiazma cautam argintu viu in pernele cu puf, dar nu oricare, ci alea bune de la bunica!!? De ce citim zarurile din cartile de poker, zatul amar si amarat de la cafea sau ridurile plictisite din palma? Ca suntem prosti, de-aia! Totul este o gluma proasta a umanitatii ce odata ajunsa in punctul terminus al mintii rationale are nevoie de idioti ca sa supravietuiasca. Suntem consumati de cautarea spiritului, a fatidicului, de-a dreptul bolnavi pana la urticarie de obsesii fantasmagorice cu vampiri si suflete pereche si Asa a fost sa fie … ca de nu, nu s-ar mai povesti, nu?? Pai nu le-am mai povestii daca s-ar implinii! Ce mama dracului ! Asa a fost si cu horoscopul ala de joi. Nu trebuia sa-l citesc si totusi inexplicabil de previzibil am facut-o. Era ziua sefului si probabil ca nu as fi facut-o daca as fi stiut asta. Dar nu am stiut si asa a luat nastere o adevarata mamaliga chioara de lucruri bizare ce s-au succedat in ziua aia mai ceva ca molima de herpes din ’76. “o sa intalnesti o femeie frumoasa”. Rahat! O femeie frumoasa inseamna necaz. Mare necaz! Mai departe: “nu rata oferta zilei”. Nuuuu, cum sa fac una ca asta?!? Mai departe: “Cariera: +”, “Bani: +”. Semnele erau acolo, nu? Cum era sa le ignor? Soarta, vantu, pupaza din tei incercau sa-mi spuna ceva, doar nu era sa le ignor asa ca nesimtitu pe toate?! Plus, plus, pozitiv, de bine, de bun augur, afara era soare, asistenta aia tatoasa de la 2 tocmai imi facu-se cu ochiul, de putut inca mai puteam, ce mai , asta avea sa fie ziua mea! Aici ma contrazic putin pentru ca am zis deja ca era ziua sefului. Si daca era ziua lui, a lui ramane, doar nu o sa ii i-au eu ziua asa pe nepusa masa. Zis si facut. M-am asezat mai bine in scaunul meu scortos cu iz de carciuma blazata, mi-am privit mandru agenda si am inceput sa ma gandesc. Sa planific. Eu asta fac. Nu v-am spus nu? De sapte ani lucrez la o firma de consultanta in domeniul asigurarilor. Sapte, cifra mea norocoasa. Accidente se intampla in fiecare zi, virusii astia sunt peste tot, chiar peste tot daca stai sa te gandesti si apoi noi mai si murim. Ce fac eu este simplu: nu te las sa uiti de ele, le fac vii, proaspete in mintea ta si apoi tu vii singur cu portofelul. Pentru ca asa am reusit sa conving surprinzator de multi creduli sa semneze cu noi mi-au dat propriul meu birou. Mai tarziu au venit si invitatiile la petrecerile cu partenerii. Prostitutia de Craciun, Paste si Ziua Nationala. Nimic nu e mai sfant decat sfantul director financiar, sfanta cuvioasa manager si precinstitii, precuratii actionari. Banul este o religie si eu ma inchin in fiecare seara, imi fac rugaciunea si cand e cazul las si acatiste. Degeaba esti credincios daca nu esti si practicant, zicea mama. Tinea post, dadea de pomana, pupa mana la popa dar nu juca la loto nici in ruptul capului martea si din casa iesea numai cu dreptul inainte ca sa-si joace numerele norocoase. A iesit si cu picioarele inainte chiar de ziua ei. A fost norocoasa? Ma rog, ea o sti mai bine. Cum spuneam, scaunul scartaia si doar atunci cand usa s-a inchis cu o bufnitura infundata am vazut-o. Daca era frumoasa? Dracu stie! Nici nu mai conteaza. Tot ce stiu este ca a intrat in biroul meu cu pantofii ei cu toc si ciorapii plasa, cu pieptul ei mare si buzele spoite cu prea mult rosu si m-a privit ca si cum mi-ar fi zis ca orice as face nu o sa o pot atinge niciodata. Sunt barbat, eu nu inteleg lucrurile astea! Si-a aprins tigara si s-a asezat lenesa in scaunul din fata mea. Proportiile erau toate date peste cap. Ori ceva era prea mare, prea gros, prea stramt, prea scurt, acoperea prea mult sau prea putin, sau fix ce nu trebuia. Am urmarit cu privirea cum zalele grosolane de aur ii atarnau greu pe sanii moi ce parca simtind atentia mea se miscau in ritmul ei ametitor, atat de apetisant. Purta un medalion. Este scorpion. Luna ei este in retrograd cand a mea este in ascensiune. Habar nu am ce inseamna dar ei i-a placut. Si-a stins tigara in agenda mea, s-a ridicat si zambind m-a intrebat daca eu sunt domnul Neleacu. Eu sunt! A inchis usa cu cheia si asa am aflat care este oferta zilei... 

Trenul care duce oamenii in iad


Atentie se inchid usile.” ma trezeste din visare o voce moale de femeie. „Este mai mult sunet decat femeie ma gandesc si fara vreo tinta anume imi fac loc prin multime urmarindu-mi reflexia in geamurile intunecate. Par trista. Ridic din umeri si cu o grimasa de plictis poate chiar si sictir ma protapesc in dreptul uneia dintre usi. Nu stiu cum am ales-o tocmai pe asta. Parea mai buna, mai departe decat celelalte! Privesc in continuare la fata trista din geam. Parul asta nu avut niciodata in viata lui o zi buna, ochii sunt exact cum nu ar trebui sa fie: caprui, mici, lasati, incercanati; picioarele, proverbiala „piesa de rezistenta”.. .mereu mult prea groase. Zambesc. Asa fac de fiecare data. Ma gandesc intai la rele apoi la bune. Nu ajung la nici o concluzie. Dar trenul merge... Ma gandesc cat timp mai am, cat mai e pana la urmatoarea statie, cati oameni o sa plece, cati o sa vina, cine o sa uite sa coboare, cine o sa se reintalneasca cu cine, o sa se uite cineva si la mine ..?„Urmeaza statia cu peronul pe partea stanga.” Ce bine ca ne apropiem. Ma uit in jur si nimeni nu se mai bucura la vestea asta asa de buna. Parca sunt cu totii niste fantome plictisite, prea blazate ca sa se mai amuze la vestile simple, la obiect, bine structurate. Mereu in negru, adevarata dragoste a romanilor e doliul !! asezati sau in picioare, in coloane interminabile, purtand cu incapatanare niste lanturi grele ce ii strang de incheieturi si ii cocoseaza, dar sunt mai frumosi asa nu? Cred ca oamenii astia pot sa faca orice le-ai cere. Ar fi slugi, ar suge sange, ar sta cu tine la o tigara pe fundul marii dar oricat de mult ai vrea nu o sa poata niciodata sa te priveasca fix in ochi. Nu pot ! Sunt mesterii uitatului in parti, ai privitului chioras, in unghi, pe langa tine, prin tine. Sunt morti si si ei nu vad decat morti. De asta nu se uita nimeni si la mine? ma intreb curioasa ca sunt curioasa. ... ma uit la ei doar cu coada ochiului. Intre vagoane sta paznicul. Si el tot in negru. O creatura mai hada ca toate, ranjetul lui ma scarbeste si imi da fiori de fiecare data. A fost si el vreodata om? Probabil ca nu .....pielea lui galbena, burta asta lunga de sarpe ce ne poarta asa de repede prin pantecele intunecate din subteran, zgomotul asta moale si somnolenta sinelor ... „Ne apropiem” imi spune vocea aceea micuta pe care cu totii o auzim dar niciodata nu-i dam crezare. Trebuia sa cobor la o statie dar am uitat. Logic ca am uitat. Nu! Mint ! Nu am uitat, am stiut care este statia mea asa cum stiu ca imi place verdele si ca o sa raman incurabila optimista chiar daca o sa calc zilnic in cel mai mare rahat pe care l-a vazut trotuarul Bucurestilor. Cum spuneam, vad picioarele alea groase si tot zambesc. Se deschid usile si valuri valuri, oamenii gri si negrii curg ordonati din vagoane sa isi inceapa ziua la atotputernicul, atotsecatuitorul de viata birou.Tacuti, aproape cuminti vor indura ziua de lucru de la noua la sase, 8 ore sublime de adorare a unei singure parti anatomice a sefului, cu ocazionalul pranz depresiv la cantina din colt si glumele de la paharul cu apa LaFantana.
Urmeaza statia cu peronul pe partea dreapta.” Nu o sa cobor aici. O sa merg la urmatoarea statie si la urmatoarea, oricum biletul meu e dus-intors.

Cum ar fi daca ar fi?

Sa ne trezim plutind pe nori avand inca conexiune la internet. Firefox desigur !
Sa radem pentru ca glumele sunt bune, sa purtam tricouri cu mesaje ecologiste si conversi pentru ca ne plac, sa dam Reply sau Comment pentru ca nu-i asa si noi avem o parere ?
Sa cunoastem vs sa presupunem, sa experimentam vs sa visam, sa descoperim vs sa judecam.
Sa ne urcam in taxi, sa inchidem mobilul, sa uitam de sofer, de nemultumirile lui, sa uitam de strazi, de aglomeratie, de mizerie, de zgomot, sa privim pe geam, sa ne punem castile si sa ascultam ce ne povesteste Bucurestiul.
Sa nu mai credem in timp. Sa nu mai avem zile bune, zile rele, data nasterii, data mortii, momentul impactului, ziua Z.... sa nu mai credem in timp si asa sa-l invingem.
Sa avem mai multe culori, mult mai multe culori! Culori pentru fluturasii din stomac, pentru promisiunile uitate, pentru victimele colaterale, pentru privirile lascive, culori pentru cei ce nu cred in realitate, pentru cei ce ce cauta dar nu gasesc niciodata si bineinteles pentru cei ce adorm dupa-amiaza in hamac si se trezesc seara la malul marii.
Sa fim invizibili. Tot timpul. Nu doar pe Messenger. Sa avem cont pe Facebook cu peste 300 de prieteni, cont pe Tweeter cu multi, foarte multi followers, un Second Life de invidiat, Hi5, Hi6, Hi7. ..... Hi 203986574543. Priteni, cunostinte, amici, iubiti, oameni pe care ii stiu doar din vedere, oameni pe care nu ma intereseaza sa-i cunosc si oameni care nu exista decat in imaginatia mea.
Sa murim atunci cand bate vantul. Sa ne imaginam. Ne-am apara cu umbrelele sau cu morile de vant? Ne-am ascunde in beci sau am atarna rufele proaspat spalate afara, asa... ca sa le prinda aerul curat? O sa mai suflam in lumanari?
Sa am curaj sa-ti spun ca te iubesc. Sa te intalnesc din intamplare intr-o dimineata la semaforul din colt. Sa se stranga norii deasupra noastra si sa ploua. Tu sa nu ai umbrela. Eu da. Sa mergem amandoi in liniste printre oameni si masini, sa te privesc prin aburul cafelei si sa zambesc atunci cand vrei sa o gusti dar nu poti pentru ca este prea fierbinte. Sa ma iei de mana cand alergam sa prindem culoarea verde. Sa ajungem fara suflare in fata scarilor si pentru prima data sa ma privesti in timp ce incerc disperata sa-mi aranjez parul deja ciufulit de vant si ploaie. Sa renunt. Sa te privesc si cu toate ca in gand rostesc de un milion de ori Te iubesc, sa iti spun ca de obicei O zi buna.
Sa strigam in gura mare la 12 noaptea, sa ne batem, sa muscam cu pofta, sa plangem daca ne doare, sa aparam, sa fugim, sa vrem mai mult, sa nu ne pese, sa nu ne pese ca nu ne pasa, sa donam sange, sa nu mai stabilim categorii, criterii, profile, limite, sa nu ne placa toti copiii, sa fim invidiosi, sa inspiram, sa ajungem si pe Marte si pe Pluto si apoi sa ne intoarcem acasa.
Cum ar fi daca am trai?

T.H.A.N.K. Y.O.U.

Went outside today. Started raining, had no umbrella. THANK YOU. Arrived at the bus stop, people cutting in front of the line. Missed bus. THANK YOU. Going to the supermarket, walking aimlessly through the isles. Finding the last batch of eggs, loosing it to some freaky kid with piercings. THANK YOU. Standing for almost half an hour at the cash register, listening to a life threatening long conversation on males and their predisposed incapability to commit. Ate a chocolate bar, ruined my diet. THANK YOU. Got back at the office, got stuck with ten cubicle guys in the elevator, got marinated in sweat, got off the elevator. Avoided the boss until I found a clean t-shirt, promotion talk next year. THANK YOU. 1 Chopsticks, 1 noodles, 1 salt, 1 pepper, 1 plastic fork, 0 sweet-sour duck, 0 chicken strips, 0 time, 0 money. What were the odds?? going hungry. THANK YOU. Getting in the cab, reaching a traffic jam, listening to the cab driver church music CD, realizing that he kind of looks like the guy they were talking last night on the news. Freaking out for a moment, accepting fate. Not paying attention, taking the long way around, huge cab bill. THANK YOU. Arriving at the restaurant, seeing the date, wanting to go back, going to freshen up. Being angry for the blind date set up by mom, stabbing myself in the eye with the mascara brush, going blind at the blind date. Having dinner, full course, desert, coffee included, listening to the fascinating saga of the lost wallet, paying for everything. THANK YOU. Waiting in front of the club, cursing the cold, cursing the guy that sent me to the other guy that sold me the fake bag behind the alley on the west corner next to the old building. Having no clue. Hating the waiting, the friends that are always late because they have interesting and fulfilling lives, hating the Butch type bouncer that keeps staring at me through those tacky gold frame sun glasses even though is pitch black outside!! Wanting to go in, being too late. THANK YOU. Drinking. Opening one bottle, one bottle …one… bottle, crazy amount of empty sad depressed lonely suicidal opened bottles. Staring at the door knob, confused about its purpose in life, wanting to give it a broader perspective, throwing it out the window. Blaming karma. THANK YOU. Felt like dancing. Trying to get up, mumbling something about gravity being the key factor in the development of the furniture business and home appliances, the height of each person being the only high risk variable. Looking at my feet, blaming dad for the too long stuff and mom for everything else. THANK YOU. Waking up, staring at the ceiling for an hour counting the imperfections. Picturing life in grey and pink… picturing the old, the gone and the lost along the way ones. Screening the calls, message inbox: empty. THANK YOU. Outside. Reaching the bus stop, disappearing in the rain drops, getting lost in the light, in the day, in the crowd…...looking up, seeing a smile, receiving an umbrella. Smiling.

Thank you!

The short story of my death

EAST
In order to die you need a compass. It’s common sense. Everybody knows that. You grow weary, limbs start falling off and sure enough you’re at that point in time where you go “Let’s get it over with already!”. And then what?? The fact of the matter is that we don’t have maps. It’s fact. It’s logic. How are we supposed to find our way to death without a map, a road sign, a guide, anything? It’s like trying to patch your knee with melted sand and no matter how much you eat, you’re still achingly thirsty…… I need some water. I’m scared. I want to go back. I want home. I don’t remember anything anymore though…. Pictures, smells, hugs, fights, gum drops with cherry flavor… They’re all gone...
SOUTH
A while ago I screamed and called for help. Nobody answered. I cried again just to make sure that I pronounced it correctly…I had some doubts: H-E-L-P. The spelling it’s fine … How in the world did I loose my compass?? I’m always, always careful; Kept it safe for as long as I can remember. It’s mine!!! I want it back!....Ahhh…it’s so hot now; I hate myself, all covered in sweat, with clothes sticking to my body like glue. This old miserable body. I miss it already so much. It’s funny how it shaped the course of my life the way it did. I hated and rejected it everyday, cursing every cell and every heart beat it took… and then with violent gasps of air and boiling tears I begged for its forgiveness. This old miserable body. MY, dear, old, wonderful, amazing … miserable body….
WEST
No need for a compass anymore, I’ve decided: I’ll just go and find my death by my self. It has to be here somewhere. Clearly it makes no sense to me searching to find something that I don’t want to find, but I guess it can’t be helped. Things are what they are and I’m so tired asking questions anymore. I’ve always liked that saying “The thing you’re searching for is usually right in front of you”. Comforting for the eye, painful for the heart… She’s so scared of my death. Racing like crazy every time I mention it’s name. Fighting to escape, kicking and scratching until balls of blood start swirling in from all sides yelling for freedom, wanting to escape, knowing that it can’t …..
NORTH
It’s late. It seems that all the hours and minutes of the world are slipping away from me. I’m fine… I’m not worried….I have this warm an pleasant feeling of loss, as if I were to touch my own skin for the first time…fingers caressing, exciting all the nerves in the body, giving me that electrifying climax and …. illusions of yet another compass that broke before it’s time. Time that I wanted to pass more quickly, time that I always thought I had more than enough, time that I feared would pass me by … time that I dreamed I will remember … always…
I found you …. my END